Provocarea marxismului (partea I)

de Yoram Hazony

I. Colapsul liberalismului instituțional

Timp de o generație după căderea Zidului Berlinului, în 1989, majoritatea americanilor și a europenilor au privit marxismul ca pe dușmanul care fusese înfrânt o dată pentru totdeauna. Dar se înșelau. După doar 30 de ani, marxismul s-a întors și face o încercare uluitor de reușită în a pune stăpânire pe cele mai importante companii mediatice din America, alături de universități și școli, mari corporații și organizații filantropice, ba chiar și instanțe de judecată, structuri guvernamentale și unele Biserici. Pe măsură ce orașele americane sucombă în fața dezordinii publice, a incendierilor și a celor care jefuiesc tot ce le cade sub mână, s-ar părea că administratorii liberali ai multora dintre aceste instituții – începând cu ziarul New York Times și terminând cu Universitatea Princeton – s-au împăcat cu gândul că nu vor putea recăpăta controlul asupra propriilor instituții și adoptă în schimb o politică a acomodării. Altfel spus, ei încearcă să-și îmbuneze angajații marxiști, cedând în fața unora dintre cererile lor, în speranța că nu vor măturați la o parte cu totul.

Nu știm cu certitudine ce se va întâmpla. Dar, pe baza experienței din ultimii ani, putem îndrăzni să lansăm o ipoteză destul de corectă. Liberalismului instituțional îi lipsesc resursele pentru a se bate cu această amenințare. Liberalismul se vede expulzat din fortărețele sale de odinioară, iar hegemonia ideilor liberale, așa cum le cunoaștem din anii 1960, va lua sfârșit. Liberalii antimarxiști se vor trezi cam în aceeași situație care le este caracteristică de ceva timp conservatorilor, naționaliștilor și creștinilor: se vor trezi în opoziție.

Ceea ce înseamnă că niște bravi liberali vor începe curând să declare război exact instituțiilor pe care până de foarte curând le controlau. Vor încerca să construiască platforme alternative, educaționale și mediatice, în umbra prestigioaselor, bogatelor și puternicelor instituții pe care le-au pierdut. În paralel, alții vor continua să lucreze în mass-media mainstream, universități, companii de tehnologie, organizații filantropice și agenții guvernamentale, învățând să-și țină liberalismul doar pentru sine și să-și lase colegii să creadă că și ei ar fi marxiști – exact la fel cum mulți conservatori au învățat, cu mult timp în urmă, să-și țină conservatorismul numai pentru ei și să-și lase colegii să creadă că ar fi liberali.

Aceasta este noua realitate care se conturează. Haita adulmecă miros de sânge și noii marxiști nu se vor mulțumi cu recentele lor victorii. În America, își vor exploata avantajul și vor încerca să pună mâna pe Partidul Democrat. Vor încerca să reducă Partidul Republican la o palidă imitație a propriei lor noi ideologii sau să-l scoată de-a dreptul în afara legii, drept organizație rasistă. Iar în alte țări democratice, vor căuta să reproducă succesele lor din America. Nicio națiune liberă nu va fi scutită de această grea încercare. Deci să nu ne ferim privirea în altă parte și să ne autosugestionăm că acest blestem n-are cum să ne atingă și pe noi. Pentru că va veni și după noi.

În articolul de față, aș vrea să fac câteva observații inițiale despre noile victorii marxiste din America – despre ce s-a întâmplat până acum și ce este probabil să se întâmple în continuare.

II. Cadrul de referință marxist

Liberalii antimarxiști au avut de îndurat numeroase dezavantaje în recentele confruntări pentru păstrarea controlului asupra organizațiilor liberale. Unul dintre este acela că, în multe cazuri, nu sunt convinși că pot să folosească, de bună credință, termenul „marxist” atunci când se referă la cei care se străduiesc să-i dea cu forța la o parte. Aceasta, pentru că adversarii lor nu urmează precedentul partidului comunist, al naziștilor și al altor curente politice diverse care s-au identificat prin utilizarea unei denumiri de partid și care au publicat un manifest explicit pentru a-și defini identitatea. Dimpotrivă, ei își dezorientează oponenții făcând referire la convingerile lor cu un vocabular de termeni care se schimbă tot timpul: „stânga”, „progresism”, „justiție socială”, „antirasism”, „antifascism”, „Black Lives Matter”, „teoria critică a raselor”, „politica identitară”, „corectitudine politică”, „justițiarism revoluționar woke” și multe altele. Atunci când liberalii încearcă să folosească acești termeni, se trezesc deseori căinați că îi folosesc incorect, lucru care devine prin sine o armă în mâinile celor care vor să-i umilească și, în cele din urmă, să-i distrugă.

Cel mai bun mod de a scăpa din această capcană este prin a spune pe numele său real mișcării care caută în prezent să răstoarne liberalismul: o versiune actualizată a marxismului. N-o spun ca să calomniez pe nimeni, o spun pentru că este adevărat. Și pentru că recunoașterea acestui adevăr ne va ajuta să înțelegem cu ce ne confruntăm.

Noii marxiști nu folosesc jargonul de specialitate pe care l-au inventat comuniștii secolului al XIX-lea. Ei nu vorbesc despre burghezie, proletariat, lupta de clasă, alienarea lucrătorilor la locul de muncă, fetișismul mărfii și celelalte, și, de fapt, și-au dezvoltat propriul jargon adaptat la circumstanțele actuale din America, Marea Britanie și alte locuri. Chiar și așa, însă, politica lor se întemeiază pe cadrul de referință al lui Marx pentru critica liberalismului (ceea ce Marx numește „ideologia burgheziei”) și pentru răsturnarea lui. Am putea descrie cadrul analitic al lui Marx după cum urmează:

1. Asupritor și asuprit

Marx susține că, empiric vorbind, oamenii se organizează în mod invariabil sub forma unor grupuri coezive (numite de el clase), care se exploatează una pe cealaltă în măsura în care sunt în stare. Din acest punct de vedere, o ordine politică liberală nu se deosebește cu nimic de oricare alta, și tinde spre o formă de organizare cu două clase, dintre care una deține și controlează aproape totul (asupritorii), în timp ce clasa cealaltă este exploatată, iar roadele muncii sale sunt luate în stăpânire de clasa oprimatoare, astfel încât ea nu progresează, ci, în fapt, rămâne pe vecie înrobită (asupriții). În plus, Marx vede statul însuși, cu legile și mecanismele sale de aplicare a legii, ca pe o unealtă pe care clasa asupritoare o folosește ca să mențină regimul de oprimare în funcțiune și ca s-o ajute să-și ducă la îndeplinire acest obiectiv.

2. Falsa conștiință

Marx admite că oamenii de afaceri liberali, politicienii, avocații și intelectualii care mențin acest sistem în funcțiune nu sunt conștienți de statutul lor de asupritori și că ceea ce ei consideră că ar fi progresul nu face decât să instituie noi condiții de oprimare. De fapt, nici măcar clasa muncitoare s-ar putea să nu-și dea seama că este exploatată și asuprită. Aceasta, pentru că toți gândesc în termenii categoriilor liberale (de exemplu, dreptul individului de a-și vinde liber forța de muncă), estompând astfel oprimarea sistematică și permanentă care are loc. Această lipsă de conștientizare a faptului că un individ este fie asupritor, fie asuprit, poartă denumirea de ideologie dominantă (Engels a lansat ulterior termenul de falsă conștiință pentru a o descrie) și nu va fi învinsă decât atunci când individului i se deschid ochii cu privire la ceea ce se întâmplă și învață să recunoască realitatea folosind categorii adevărate.

3. Reconstituirea revoluționară a societății

Marx este de părere că, istoricește vorbind, clasele oprimate și-au îmbunătățit condițiile de viață materiale numai printr-o reconstituire revoluționară a societății în ansamblul ei – adică prin distrugerea clasei asupritoare și a normelor sociale și a ideilor care mențin oprimarea sistematică. El chiar precizează că liberalii le vor furniza asupriților uneltele necesare pentru a-i răsturna din poziția dominantă. Există o perioadă de „război civil mai mult sau mai puțin voalat, dezlănțuit cu furie în sânul societății existente, până la punctul în care această luptă izbucnește sub forma revoluției pe față” și a „răsturnării violente” a asupritorilor liberali. În acest moment, asupriții preiau controlul asupra statului.

4. Dispariția completă a antagonismelor de clasă

Marx promite că, după ce clasa de jos a asupriților preia controlul asupra statului, exploatarea omului de către om „va lua sfârșit”, iar antagonismul dintre clasele de indivizi va dispărea complet. Cum anume se va întâmpla acest lucru nu se precizează.

Teoriile politice marxiste au trecut prin multe demersuri de dezvoltare și elaborare, de-a lungul a aproape două secole. Povestea despre cum a apărut „neomarxismul” după Primul Război Mondial, în scrierile Școlii de la Frankfurt și ale lui Antonio Gramsci, a fost deseori spusă, iar universitarii vor avea de lucru mulți ani de acum înainte, dezbătând cât de mare a fost influența pe care au exercitat-o asupra variatelor curente succesoare Michel Foucault, postmodernismul și așa mai departe. Pentru scopurile urmărite aici, însă, nu este necesar un asemenea nivel de detaliere, deci voi folosi termenul „marxist” în sens larg, pentru a face referire la orice mișcare politică sau intelectuală care se întemeiază pe cadrul teoretic general al lui Marx, așa cum tocmai l-am descris mai sus. Aici intră și mișcarea „progresistă” sau „antirasism” care înaintează acum spre cucerirea liberalismului din America și Marea Britanie. Această mișcare folosește categorii rasiale, cum ar fi albi și oameni de culoare, pentru a-i numi pe asupritorii și asupriții din epoca noastră. Dar se bizuie în totalitate pe cadrul analitic general al lui Marx pentru critica adusă liberalismului și pentru planul său de acțiune împotriva ordinii politice liberale. Este pur și simplu un marxism adus la zi.

III. Atracția și puterea marxismului

Deși mulți liberali și conservatori spun că marxismul „nu este altceva decât o mare minciună”, nu e chiar așa. Societățile liberale s-au dovedit în repetate rânduri vulnerabile la marxism, iar acum vedem cu ochii noștri cum cele mai strălucite instituții liberale din lume le sunt înmânate pe tavă marxiștilor și aliaților lor. Dacă marxismul nu-i altceva decât o mare minciună, de ce societățile liberale sunt atât de vulnerabile în fața lui? Trebuie să înțelegem atracția trainică și tăria de durată a marxismului. Și nu le vom înțelege niciodată, dacă nu recunoaștem că marxismul reușește să capteze anumite aspecte ale adevărului, care lipsesc din liberalismul Iluminismului.

Care aspecte ale adevărului?

Principala intuiție a lui Marx este aceea de a fi sesizat că acele categorii folosite de liberali pentru a-și construi propria teorie a realității politice (libertate, egalitate, drepturi și consimțământ) sunt insuficiente pentru o înțelegere a domeniului politic. Ele sunt insuficiente din cauză că tabloul zugrăvit de liberali lumii politice nu ia în considerare două fenomene, deși acestea, după Marx, sunt absolut cruciale în experiența politică umană: faptul că oamenii alcătuiesc în mod invariabil clase sau grupuri coezive; și faptul că aceste clase sau grupuri, în mod invariabil, se asupresc sau se exploatează una pe cealaltă, statul însuși funcționând ca instrument al clasei asupritoare.

Amicii mei liberali au tendința să creadă că asuprirea și exploatarea nu există decât în societățile tradiționaliste sau autoritariste, pe când societatea liberală este lipsită (sau aproape lipsită) de toate acestea. Ceea ce nu este, însă, adevărat. Marx are dreptate când vede că orice societate constă din clase sau grupuri coezive, și că viața politică de peste tot are ca obiect primordial relațiile de putere dintre grupuri diferite. La fel de multă dreptate are și atunci când consideră că, în orice moment dat, un grup anume (sau o coaliție de grupuri) domină statul și că legile și politicile publice ale statului tind să oglindească interesele și idealurile acestui grup dominant. Mai mult decât atât, Marx are dreptate și atunci când spune că grupul dominant tinde să aibă convingerea că legile și politicile sale preferate ar oglindi „rațiunea” sau „natura”, și se străduiește să propage în toate păturile societate modul său de a privi lucrurile, ceea ce face ca tot felul de nedreptăți și moduri de oprimare să fie pierdute din vedere.

De pildă, în ciuda deceniilor întregi de experimente cu bonuri de gratuitate și școli private, forma dominantă de liberalism american rămâne profund credincioasă sistemului școlar de stat. În majoritatea locurilor, acesta este un sistem monopolist în care copiii, indiferent din ce mediu provin, primesc ceea ce constituie, efectiv, o educație atee, epurată de orice referire la Dumnezeu sau la Biblie. Deși liberalii cred sincer că această politică se justifică prin teoria „separării dintre biserică și stat” sau prin argumentul că societatea are nevoie de școli care să fie „pentru toți”, fapt este că teoriile acestea justifică ceea ce, în realitate, reprezintă un sistem menit să inculce propriul liberalism de sorginte iluministă. Dacă privim chestiunea dintr-o perspectivă conservatoare, practic aceasta se reduce la o persecuție pe mutește a familiilor religioase. În mod similar, industria pornografiei nu este altceva decât un instrument oribil de exploatare a femeilor sărace, deși elitele liberale îi justifică existența în temeiul „libertății de exprimare” și al altor libertăți rezervate „adulților care își dau consimțământul”. Și exact la fel, mutarea fără discernământ în străinătate a capacităților de producție este considerată a fi o expresie a drepturilor de proprietate de către elitele liberale, care au de câștigat de pe urma mâinii de lucru ieftine a chinezilor, în detrimentul propriilor vecini din clasa muncitoare.

Nu, teoria politică marxistă nu este pur și simplu o mare minciună. Analizând societatea în termenii relațiilor de putere dintre clase sau grupuri, putem aduce la lumină fenomene politice importante în fața cărora teoriile liberale ale Iluminismului – teorii care tind să reducă sfera politicului la individ și la libertățile sale private – rămân sistematic oarbe.

Aceasta este principalul motiv care face ca ideile marxiste să rămână atât de atrăgătoare. În orice societate vor exista întotdeauna, din belșug, oameni care au temei să se considere asupriți sau exploatați. Unele asemenea revendicări vor fi demne de îndreptare, iar altele mai puțin. Dar practic toate sunt susceptibile de o interpretare marxistă, care arată cum rezultă ele din asuprirea sistematică exercitată de clasele dominatoare și că se justifică o reacție indignată și violentă. Iar cei pe care îi tulbură o astfel de oprimare aparentă se vor simți deseori la ei acasă printre marxiști.

Firește, liberalii nu au rămas indiferenți în fața criticilor bazate pe realitatea relațiilor de putere dintre grupuri. Măsuri cum ar fi legea drepturilor cetățenești din America, promulgată în 1964, interzicea explicit practicile discriminatorii împotriva unei mari varietăți de clase sau grupuri, iar programele ulterioare de tip „Affirmative Action” („discriminare pozitivă”) căutau să întărească forța claselor defavorizate prin impunerea unor cote de selecție și a unor obiective de angajare, precum și prin alte metode. Dar toate aceste strădanii n-au ajuns prea departe în crearea unei societăți din care să lipsească relațiile de putere între clase sau grupuri. Dacă a existat vreun efect, aceasta a fost că sentimentul de „sistem viciat”, în favoarea anumitor clase sau grupuri, în detrimentul altora, n-a făcut decât să devină și mai pronunțat.

Cu toate că a avut la dispoziție peste 150 de ani în care să se ocupe de acest lucru, liberalismul încă n-a descoperit o cale de rezolvare convingătoare a provocării ridicate de gândirea lui Marx.

IV. Neajunsurile care fac marxismul fatal

Am văzut ce sesizează corect teoria politică marxistă și de ce a devenit o doctrină atât de puternică; însă există și destule probleme cu cadrul referențial marxist, câteva dintre ele fatale.

Prima dintre acestea este aceea că, deși marxismul își propune un studiu empiric al relațiilor de putere dintre clase sau grupuri, presupune pur și simplu că oriunde descoperă o relație între un grup mai puternic și unul mai slab, relația va fi una dintre asupritor și asuprit. Această prezumție face să pară de ca și cum relația ierarhică n-ar fi decât o altă variantă a oribilei exploatări a sclavilor negri de către proprietarii de plantații din Virginia, înainte de Războiul de Secesiune. Numai că, în majoritatea cazurilor, raporturile ierahice nu sunt de înrobire. Așadar, deși e perfect adevărat că regii au fost dintotdeauna, în mod normal, mai puternici decât supușii lor, angajatorii mai puternici decât angajații lor, iar părinții mai puternici decât copiii lor, aceastea nu au fost necesarmente raporturi clare și indubitabile între asupritori și asupriți. Mult mai adesea e vorba de relații mixte, în care atât cel mai puternic și cel mai slab beneficiază de anumite avantaje și în care ambii pot, totodată, să arate cu degetul greutăți pe care trebuie să le îndure ca să mențină relația dintre ei.

Faptul că teoria marxistă pleacă de la premisa unei relații între asupritor și asuprit duce la cea de a doua enormă dificultate: ipoteza sa că orice societate este atât de exploatatoare, încât nu se poate altfel decât să se îndrepte către răsturnarea clasei dominante sau a grupului dominant. Numai că, dacă este posibil ca grupurile mai slabe să aibă și de câștigat din poziția lor, și nu doar să fie oprimate de ea, atunci am ajuns la posibilitatea unei societăți conservatoare – una în care există o clasă dominantă sau un grup loial (sau o coaliție de grupuri), care caută să echilibreze beneficiile și sarcinile împovărătoare ale ordinii existente, pentru a nu se ajunge la oprimare efectivă. Într-un asemenea caz, răsturnarea și distrugerea grupului dominant se poate să nu fie necesare. Într-adevăr, atunci când sunt luate în considerare consecințele probabile ale unei reconstituiri revoluționare a societății – deseori incluzând nu doar războiul civil, ci și invazia străină, când ordinea politică se prăbușește –, majoritatea grupurilor dintr-o societate conservatoare se prea poate să prefere păstrarea ordinii existente sau păstrarea ei în foarte mare măsură, mai degrabă decât să îndure alternativa lui Marx.

Ceea ce ne aduce la al treilea neajuns al cadrului analitic marxist: notoria absență a unei viziuni clare asupra a ce se presupune că ar trebui să facă clasa asuprită, după ce și-a răsturnat asupritorii și a pus mâna pe stat, cu nou-descoperita sa putere. Marx afirmă cu emfază că, odată câștigat controlul asupra statului, clasele oprimate vor fi capabile să pună capăt oprimării. Dar aceste afirmații par să fie nefondate. La urma urmei, am spus că tăria teoriei marxiste rezidă în disponibilitatea sa de a recunoaște că relațiile de putere chiar există între clasele și grupurile din orice societate, și că acestea pot să fie asupritoare și exploatatoare în orice societate. Iar dacă avem de-a face cu o realitate empirică – așa cum, într-adevăr, pare să fie –, atunci cum vor putea marxiștii care au răsturnat liberalismul să folosească statul pentru a obține abolirea în totalitate a antagonismelor de clasă? În acest punct, postura empiricistă a lui Marx se evaporă, iar cadrul său analitic devin unul complet utopic.

Atunci când liberalii și conservatorii spun despre marxism că nu este „nimic altceva decât o mare minciună”, la acest lucru se referă. Țelul marxist de acaparare a statului și de folosire a lui pentru eliminarea tuturor formelor de oprimare este o promisiune deșartă. Marx nu știa cum ar putea statul să ducă la îndeplinire acest deziderat, și nici vreunul dintre adepții lui. În fapt, avem acum multe cazuri istorice în care marxiștii au acaparat statul: în Rusia și Europa de Est, China, Coreea de Nord și Cambodgia, Cuba și Venezuela. Dar nicăieri tentativa marxistă de „reconstituire revoluționară a societății” prin intermediul statului, n-a fost altceva decât un lung șir de grozăvii. În fiecare caz, marxiștii înșiși formează o nouă clasă sau un nou grup, folosind puterea statului pentru a exploata și a oprima alte clase, în moduri cu totul extreme, până la – și inclusiv – recursul repetat la uciderea a milioane de oameni din propriul popor. Cu toate acestea, utopia nu sosește niciodată și oprimarea nu se termină niciodată.

Societatea marxistă, la fel ca toate celelalte societățile, constă din clase și grupuri aranjate în ordine ierarhică. Dar țelul reconstituirii societății și aserțiunea că statul este responsabil pentru îndeplinirea acestui țel fac ca statul marxist să fie mult mai agresiv și mult mai dispus să recurgă la coerciție și vărsare de sânge, decât regimul liberal căruia încearcă să-i ia locul.

(pentru partea a doua, click aici)

Traducere după https://quillette.com/2020/08/16/the-challenge-of-marxism/

Yoram Hazony, președintele Institutului Herzl din Ierusalim și autorul cărții The Virtue of Nationalism, este președintele consiliului director al Fundației Edmund Burke. Poate fi urmărit pe Twitter @yhazony.

Sursă foto: aici