Nihilismul (III). Programul nihilist

de Eugene (p. Serafim) Rose

Războiul împotriva lui Dumnezeu, având ca urmare proclamarea domniei nimicului – ceea ce înseamnă triumful incoerenţei şi al absurdităţii, întregul plan fiind dirijat de satan – acestea sunt, pe scurt, teologia şi semnificaţia nihilismului. Însă omul nu poate trăi pe baza unei negări atât de flagrante; spre deosebire de satan, el nici măcar nu şi-o poate dori pentru ea însăşi, ci numai dacă o confundă cu ceva pozitiv şi bun. Şi, într-adevăr, nici un nihilist cu excepţia câtorva momente de frenezie şi entuziasm, sau poate de disperare nu şi-a privit negarea ca fiind altceva decât un mijloc de a atinge un scop mai înalt: nihilismul îşi promovează ţelurile satanice prin intermediul unui program pozitiv.

Cei mai violenţi revoluţionari oameni precum Neceaev sau Bakunin, Lenin sau Hitler şi chiar practicanţii smintiţi ai „propagandei prin faptă” visau la ,,noua ordine” pe care o va face posibilă distrugerea de către ei a Vechii Ordini. Dadaismul şi „antiliteratura” nu caută distrugerea totală a artei, ci calea către o artă „nouă”; nihilistul pasiv, în apatia şi deznădejdea lui „existenţială”, rămâne în viaţă numai datorită unei speranţe vagi că încă mai este posibil să găsească, până la urmă, o anumită satisfacţie într-o lume care pare că nu o îngăduie.

Aşadar, visul nihilist are un conţinut ,,pozitiv”. Dar adevărul cere să privim acest conţinut din perspectiva corectă: nu prin ochelarii cu lentile roz ai nihilistului, ci în modul realist pe care îl face posibil întâlnirea foarte directă a secolului nostru cu nihilismul. Înarmaţi cu cunoştinţele dobândite din această întâlnire, precum şi cu Adevărul creştin care ne face capabili să le interpretăm corect, vom încerca să privim dincolo de expresiile nihiliste şi să vedem realităţile pe care ele le maschează. Privite din această perspectivă, exact acele expresii care, pentru nihilişti, pot părea întru totul „pozitive” se înfăţişează creştinilor ortodocşi într-o altă lumină, ca fiind puncte dintr-un program foarte diferit de cel al apologeţilor nihilişti.

1. Distrugerea vechii ordini

Primul şi cel mai evident punct din programul nihilismului este distrugerea Vechii Ordini. Vechea Ordine era pământul, hrănit din Adevărul creştin, în care oamenii îşi aveau rădăcinile. Legile şi instituţiile acestei Ordini, până şi obiceiurile erau întemeiate pe acel Adevăr şi erau menite să îi înveţe pe oameni despre el; clădirile ei erau înălţate spre slava lui Dumnezeu şi reprezentau un semn vizibil al Ordinii Sale pe pământ; până şi condiţiile în care se trăia slujeau (fără intenţie, desigur) drept aducere-aminte despre locul smerit pe care îl are omul în lumea aceasta, (…) despre adevăratul său cămin, care se află dincolo de această „vale a plângerii”, în Împărăţia cerurilor.

Un război cu sorţi de izbândă împotriva lui Dumnezeu şi a Adevărului Său cere distrugerea tuturor elementelor acestei Vechi Ordini; acesta este momentul în care intră în joc „virtutea” specific nihilistă a violenţei.

Violenţa nu este un simplu aspect întâmplător al Revoluţiei nihiliste, ci face parte din esenţa ei. Conform „dogmelor” marxiste, „forţa este moaşa oricărei societăţi vechi care poartă în pântece una nouă”; chemările la violenţă şi chiar şi un fel de extaz în faţa perspectivei folosirii ei abundă în literatura revoluţionară. Bakunin invoca „pasiunile rele” şi chema la dezlănţuirea „anarhiei populare” pentru cauza „distrugerii universale”, iar „Catehismul” său „revoluţionar“ este abecedarul violenţei nemiloase; Marx propovăduia cu înflăcărare „teroarea revoluţionară” ca singurul mijloc de grăbire a instaurării comunismului; Lenin definea „dictatura proletariatului” (etapă în care încă se mai găseşte Uniunea Sovietică astăzi) ca fiind „o stăpânire care este nestingherită de lege şi întemeiată pe violenţă”. De multă vreme, instigarea demagogică a maselor şi stâmirea patimilor celor mai josnice constituie practici nihiliste obişnuite.

Spiritul violenţei a fost întrupat în chipul cel mai amănunţit, în Secolul nostru, de către regimurile nihiliste bolşevic şi socialist naţional; lor li s-a încredinţat rolul principal în lucrarea nihilistă de distrugere a Vechii Ordini. Oricare ar fi diferenţele de ordin psihologic şi ,,accidentele” de ordin istoric care le-au aşezat în tabere opuse, cele două au fost împreună-lucrătoare la împlinirea frenetică a acestei sarcini. Fără îndoială, bolşevismul a avut rolul ,,mai pozitiv”, de vreme ce a putut să îşi justifice crimele monstruoase prin apelul la un idealism mesianic, pseudocreştin, pe care Hitler îl dispreţuia; rolul acestuia din urmă în programul nihilist a fost mai specializat şi mărginit, însă, în ciuda acestui fapt, a fost şi esenţial. (…)

2. Făurirea „pământului nou”

Însă nu avem încă de-a face cu viitorul cel mai de pe urmă, cu sfârşitul Revoluţiei; între Revoluţia Distrugerii şi paradisul pământesc se află o etapă de tranziţie, cunoscută în doctrina marxistă sub numele de „dictatura proletariatului”. În această etapă putem vedea o a doua funcţie a violenţei, una „constructivă” , Puterea sovietică nihilistă a efectuat această etapă în modul cel mai nemilos şi sistematic, însă exact aceeaşi lucrare este înfăptuită de progresiştii din lumea liberă, care au reuşit foarte bine să „simplifice” şi să transforme tradiţia creştină într-un sistem de promovare a „progresului“ lumesc. Realiştii sovietici şi progresiştii apuseni au acelaşi ideal, pe care cei dintâi îl urmăresc cu fervoare plină de hotărâre, iar ceilalţi, în mod mai spontan şi lipsit de regularitate, nu întotdeauna prin intermediul guvernelor, dar cu încurajarea acestora, bazându-se mai mult pe iniţiativa şi ambiţia individuală. Progresiştii de pretutindeni îşi imaginează o viitoare „ordine” cu totul „nouă”, clădită în întregime de oameni „eliberaţi” de jugul lui Dumnezeu şi pe ruinele unei Vechi Ordini a cărei temelie era dumnezeiască. (…)

Nici un loc nu este ferit de imperiul tot mai întins al acestui nihilism; pretutindeni oamenii se îndeletnicesc febril cu lucrarea „progresului”… de ce, ei nu ştiu, sau doar întrevăd, foarte neclar. În lumea liberă, poate horror vacui (groaza de vid – n.n.) este ceea ce îi împinge pe oameni să se angajeze într-o activitate febrilă care le promite uitarea golului spiritual ce însoţeşte tot ce este lumesc; în lumea comunistă, un rol important încă mai este jucat de ura împotriva duşmanilor adevăraţi şi închipuiţi, dar în primul rând împotriva acelui Dumnezeu pe care Revoluţia lor L-a detronat, o ură care îi inspiră să făurească din nou lumea împotriva Lui. (…)

„Puritatea” şi „funcţionalismul” steril ale arhitecturii contemporane sunt o expresie tipică a acestei lumi; acelaşi spirit este prezent în maladia planificării atotcuprinzătoare, de pildă în „controlul naşterilor” („Birth Control”), în experimentele care vizează controlul eredităţii şi al minţii, în „statul asistențial” (welfare state). Unele dintre apologiile pentru programele acestea se apropie în mod periculos de un fel ciudat de nebunie lucidă, în care precizia detaliilor şi a tehnicii este unită cu o înfiorătoare lipsă de sensibilitate fată de țelul inuman căruia îi slujesc ele.

3. Făurirea „omului nou”

Însă distrugerea Vechii Ordini şi organizarea „pământului nou” nu sunt singurele puncte din programul istoric al nihilismului; nu sunt, poate, nici măcar cele mai importante puncte. Ele nu reprezintă decât pregătirea pentru o lucrare mai importantă şi mai ameninţătoare decât oricare dintre ele: „transformarea omului”.

Acesta era visul pseudo-nietzscheenilor, Hitler şi Mussolini, despre o „omenire superioară” ce trebuia făurită printr-o violenţă „creatoare”; „aceasta este misiunea secolului nostru”, spunea Rosenberg, propagandistul lui Hitler, „dintr-un nou mit despre Viaţă să creăm un nou tip uman”. Dar „schimbarea în masă a naturii umane” urmărită de marxism este un ţel care poate nu este foarte diferit. Marx şi Engels se exprimă fără echivoc în legătură cu acest subiect:

„Atât pentru producerea pe scară largă a acestei conştiinţe comuniste, cât şi pentru succesul cauzei în sine, este necesară schimbarea oamenilor în masă, o schimbare care nu poate avea loc decât printr-o mişcare practică, o revoluţie; această revoluţie este deci necesară nu numai deoarece clasa stăpânitoare nu poate fi răsturnată în nici un alt mod, ci şi deoarece clasa care o răstoarnă nu poate decât printr-o revoluţie să reuşească să se debaraseze de tot gunoiul veacurilor şi să devină capabilă să întemeieze societatea încă o dată.”

Lăsând deoparte, deocamdată, problema felului de oameni care vor fi produşi prin acest proces, să observăm cu atenţie mijlocul folosit: din nou, acesta este violenţa, care este tot atât de necesară pentru modelarea „omului nou”, cât este pentru construirea „pământului nou”. (…)

Desigur, toţi filosofii şi psihologii contemporani ştiu prea bine că omul însuşi se schimbă, în secolul nostru Violent, nu numai sub influenţa războiului şi a revoluţiilor, bineînţeles, ci şi, practic, sub influenţa a tot ceea pretinde a fi ,,modern” şi ,,progresist”. Am menţionat deja cele mai importante forme ale vitalismului nihilist, al căror efect cumulativ au fost dezrădăcinarea, dezintegrarea şi ,,mobilizarea” omului, înlocuirea stabilităţii sale normale cu o căutare lipsită de sens a puterii şi mişcării, precum şi înlocuirea sentimentelor umane normale cu excitabilitatea nervoasă. Lucrarea realismului nihilist, atât în teorie, cât şi în practică, a fost paralelă şi complementară cu cea a vitalismului: o lucrare de standardizare, specializare, simplificare, mecanizare, dezumanizare; efectul ei a fost „reducerea” omului la nivelul cel mai ,,primitiv” şi elementar, transformarea lui într-un sclav al mediului său, muncitorul perfect din „fabrica” lumii a lui Lenin. (…)

Tendinţa puternică spre subminarea şi anularea individului […] prezentă în mod evident în cele mai diverse curente ale vieţii moderne – cel economic, tehnologic, politic, ştiinţific, educaţional, psihic şi artistic pare atât de covârşitoare, încât ne face să vedem în ea o adevărată mutaţie, o transformare a naturii umane.

În ce constă această „mutaţie”, cum este „omul nou”? El este omul fără rădăcini, rupt de trecutul pe care nihilismul l-a distrus, materie primă pentru visul oricărui demagog; este „liber-cugetătorul” şi scepticul, închis numai faţă de adevăr, dar „deschis” pentru orice modă intelectuală nouă, fiindcă el nu are nici o temelie intelectuală proprie; „căutătorul“ unei „noi revelaţii”, gata să creadă orice este nou, deoarece credinţa din el a fost nimicită; este cel care planifică şi experimentează, care se închină cu adoraţie „faptului”, pentru că a părăsit adevărul, care consideră lumea un laborator de mari dimensiuni, în care el are libertatea de a hotărî ce este „posibil”; este omul autonom, care pretinde că are smerenia de a-şi cere numai „drepturile”, dar care este plin de mândria ce aşteaptă să i se dea totul într-o lume în care nimic nu este interzis cu autoritate; omul clipei de faţă, lipsit de conştiinţă sau de valori, şi prin aceasta aflat la cheremul celui mai puternic „stimul”; „rebelul”, care urăşte orice restricţie şi autoritate fiindcă el însuşi îşi este singurul dumnezeu; „omul maselor”, acest nou barbar, cu totul „redus” şi „simplificat”, care nu este capabil decât de cele mai elementare idei şi cu toate acestea dispreţuieşte pe oricine ar încerca să îi vorbească despre lucruri mai înalte sau despre adevărata complexitate a vieţii.

Fragmente din capitolul “Programul nihilist”, din volumul Nihilismul – Rădăcina Revoluției în epoca modernă de Eugene (p. Serafim) Rose, publicat la editura Sophia.

Sursă foto – Peter Bruegel cel Bătrân – Căderea îngerilor | wikimedia commons