Reacționarul rațional

Rod Dreher

La cina de aseară, pe terasa unui restaurant din jumătatea numită Buda a orașului unde mă aflu, am cunoscut un conservator american mutat de curând la Budapesta, adus la disperare de situația din America. El încearcă să-și dea seama în care dintre țările grupului de la Vișegrad să se stabilească. „S-a terminat cu America”, mi-a spus el mânios.

Ceva mai devreme, sâmbătă, ieșind la plimbare prin cartierul meu, am ajuns să stau de vorbă cu un conservator ungur. I-am pomenit de faptul că mulți americani deziluzionați de dreapta politică se uită cu jind, ba chiar cu invidie, spre Ungaria și spre alte țări ale grupului de la Vișegrad. Interlocutorul meu a spus că ar fi o mare greșeală.

„Trebuie să fiți cu mare grijă, cum ne vedeți. Nu suntem atât de departe în urma voastră, mai ales în rândul noilor generații. Țara aceasta, Ungaria, nu mai este o țară religioasă. Suntem exact la fel de materialiști ca voi. Poate că n-am căzut chiar atât jos ca voi, dar nici noi nu mai avem anticorpii cu care să rezistăm la virusurile care vă mănâncă vouă creierele de americani. E doar o chestiune de timp.”

Mi-am amintit de aceste două conversații, citind articolul lui Ross Douthat despre „cele două crize ale conservatorismului” (vezi aici). Prima criză, spune el, este că Partidul Republican nu mai știe cum să câștige alegerile. În cele din urmă, aceasta se va rezolva, așa cum și Partidul Democrat și-a rezolvat în final propria criză similară. A doua criză este mult mai profundă și mai distrugătoare, spune Douthat:

Ce înseamnă „să nu lași familia să dispară”, într-o eră în care nu doar familia cu doi părinți, ci și nașterea copiilor și sexul însuși au intrat în eclipsă? Ce înseamnă „să aperi religia tradițională”, într-o țară unde credința instituțională fie s-a retras pe după ziduri groase, fie cunoaște un declin rapid (vezi aici)? Cum să aperi localismul, când internetul pare să naționalizeze absolut fiecare dezbatere politică și culturală? Ce mai înseamnă păstrarea tradițiilor umaniste ale Occidentului, când repetarea a tot ce este „pop” domină cultura, iar marile universități se arată tot mai ostile până și în fața conservatorului cultural care votează cu Partidul Democrat?

Măcar mai poți încă să-l aperi pe micul întreprinzător care se luptă eroic, spun libertarienii – numai că ultimul mare val de creativitate în afaceri s-a închegat cu repeziciune sub forma monopolurilor rigide din Silicon Valley, care conduc întoarcerea generală a lumii corporatiste inclusiv împotriva formelor culturale și religioase de conservatorism.

Acest ansamblu de probleme explică amestecul de radicalism, facționalism, ferment și teatralism ce caracterizează dreapta contemporană. Ce mai conservăm noi, de fapt? Aceasta este întrebarea, iar răspunsurile variază de la cele demodate (Colegiul Electoral!) până la cele toxice (o concepție alb-identitară a Americii), de la grosolan partizane (dreptul de a măslui alegerile) până la cel mai elementar și profund aducător de satisfacție: Orice se declară Democrații împotrivă, noi suntem pentru.

Între timp, la centru și în zona de centru-dreapta liberală se prefiguează ideea că nu se poate ieși din toată această nebunie decât dacă conservatorii decenți își reafirmă angajamentul față de ordinea liberală – „să se organizeze și să traseze o linie orbitor de clară între ei și iliberalii din propria tabără”, cum a spus colegul meu David Brooks zilele trecute (vezi aici).

Doar că s-ar putea să nu fie suficient. Până la urmă, conservatorii trebuie să creadă că lucrurile care le sunt dragi pot înflori în condițiile ordinii liberale, și nu este ceva irațional să devii reacționar, dacă lucrurile pe care tu le conservai se văd eliminate.

Mda, cam așa arată situația mea. Problema e că nu există niciun loc în care să poți fugi. Vin deja de trei ani în Europa Centrală și tot aud de la conservatorii catolici din aceste țări aceleași lucruri pe care le-am auzit de la ungurul cu care am stat de povești astăzi lângă Muzeul Național: ce sunteți voi, americanii și ceilalți occidentali, astăzi, noi vom fi mâine.

Gândindu-mă mai atent la conversația aceea, mi-l amintesc pe interlocutorul meu ungur spunând că legile lor cu privire la Revoluția Sexuală sunt, în mare vorbind, stricte în comparație cu cele americane, dar felul în care oamenii trăiesc în fapt devine tot mai lax și mai tolerant, în concordanță cu modelul american. Or fi la putere Viktor Orban și partidul lui, FIDESZ, spunea vecinul meu ungur (care îl susține pe Orban), dar cultura societății se îndepărtează de ceea ce reprezintă FIDESZ. În lipsa unui fel sau altul de renaștere religioasă, conservatorii sociali poartă o bătălie deja pierdută.

M-am gândit la spusele lui, în timp ce mă plimbam prin oraș, mai târziu în cursul după-amiezii. Asta înseamnă moartea lui Dumnezeu pentru o civilizație. Poate vă mai amintiți interviul pe care l-am făcut în 2019 cu Louis Betty, reputatul critic literar și expert în romanele lui Michel Houellebecq (vezi aici). Betty a scris o carte extraordinară, de analiză a metafizicii operei lui Houellebecq, pe care el o descrie ca fiind o sumă de examinări ale indivizilor și societăților care nu mai trăiesc sub „bolta sacră”. Iată un fragment din interviul meu:

RD: Atunci când ne gândim la totalitarism, modelele care ne vin în minte sunt nazismul sau comunismul. Din fericire, renașterea oricăruia pare foarte improbabilă. Cu toate acestea, mulți din factorii culturali și sociali despre care Hannah Arendt spunea că au deschis calea totalitarismului de secol XX sunt de asemenea prezenți și în ziua de azi – îndeosebi atomizarea radicală și însingurarea, precum și discreditarea ierarhiilor ce ne deveniseră familiare. Spre deosebire de secolul trecut, liberalismul de azi nu pare să fie nici pe departe o alternativă la fel de robustă. Ce le scapă celor de la stânga și de la dreapta de azi, iar Houellebecq totuși vede?

LB: Una dintre calitățile remarcabile la Houellebecq este antiliberalismul lui –„liberalismul” fiind înțeles aici în sensul lui clasic, de idee despre libertatea morală și economică a omului, apărută din Iluminism (nu mă refer la liberalismul stângist din State Unite). Pe de o parte, romanele lui zugrăvesc un portret sumbru al consecințelor revoluției sexuale, pentru familie și comunitate; în esență, ele expun „pântecele moale” al unei mișcări sociale promovate de stânga modernă, care se închipuie pe sine sacrosanctă și inatacabilă moral. Așadar, în sens moral vorbind, și mai ales în ce privește preocupările morale din jurul sexualității, felul în care Houellebecq tratează revoluția sexuală are darul de a șoca sensibilitățile liberalismului stângist.

Pe de altă parte, Houellebecq nu se dă în vânt după libertatea economică descătușată. Romanele lui sugerează (sau chiar demonstrează, dacă mi se îngăduie să folosesc un asemenea termen pentru a descrie o operă de ficțiune) că eliberarea morală și cea economică merg mână în mână și că tocmai ideile și condițiile care au permis emanciparea omului cu secole în urmă, au fost cele care ne-au dat în final revoluția sexuală și disoluția morală despre care se poate argumenta că ar fi urmat (adică o creștere a ratei divorțurilor, mai mulți copii născuți în afara căsătoriei etc.). Dreapta modernă, căreia îi place să aducă laude pieței libere, dar tinde și înspre conservatorism moral și religios, nu este pregătită să aprecieze această apropiere între permisivitatea materială și cea morală.

În cele din urmă, ficțiunea lui Houellebecq semnalează o incoerență fundamentală în gândirea politică liberală modernă. Nu poți obține libertate sexuală fără emanciparea economică pe care o permit piețele libere (e greu să-ți înmulțești partenerii sexuali, atunci când, de exemplu, ești complet dependentă economic de un soț. Adică, în cel mai bun caz, nu fără riscuri semnificative pentru tine – citiți câteva romane sociale de secol XIX și veți vedea ce vreau să spun!). În același timp, nu poți obține libertate economică și autodeterminare, fără o slăbire a constrângerilor morale pe care necesitatea materială le împiedica altădată să cedeze. În orice caz, indiferent de care parte politică te situezi, lucrul cel mai important de observat, în ceea ce privește lectura scrierilor lui Houellebecq, este că ambele viziuni – înflorirea ființei umane înțeleasă fie ca eliberare economică, fie ca eliberare morală-sexuală – sunt materialiste și reductive.

Și, destul de evident, ele nu reușesc nici să satisfacă așa cum se cuvine trebuințele metafizice ale ființelor umane, pe care liberalismul se mulțumește să le lase pe seama individului. Rolul religiei, după mine, este să ordoneze viața colectivă sub specie aeternitatis, ceea ce nu se poate face atunci când lucrarea dificilă a consolării metafizice devine o chestiune strict privată. În vidul astfel apărut se vor insinua inevitabil alternative, unele dintre cele mai pernicioase pe care le vedem azi: identitarism etnic și rasial, extremism și terorism religios, și o tolerare, dacă nu chiar adoptare, a retoricii totalitariste în tot spectrul politic. Sintetizez un pic în locul lui Houellebecq, dar cred că această viziune ne poate ajuta să găsim un oarecare sens în tensiunea pe care o vedem acumulându-se astăzi.

RD: Deși nu este un om evlavios, Houellebecq crede că este o chestiune de realitate sociologică, faptul că nicio societate nu poate dăinui fără religie. Hai să folosim, pentru termenul „religie”, o definiție largă, cu sensul de „cadru de referință metafizic” – deși, așa cum subliniezi tu în cartea ta, Houellebecq crede că transcendența în sine nu este suficientă; o religie rezilientă trebuie să ofere și o formă sau alta de nemurire. Argumentația lui ți se pare convingătoare?

LB: Aici este important, cred eu, să facem distincție între religie ca fenomen uman și cazul particular al creștinismului în Europa. Eu nu cred să existe cu adevărat vreo „societate fără religie”, în sensul de cadru conceptual metafizic; din punctul meu de vedere, e cum ți-ai imagina o societate fără un limbaj, fără vreo noțiune de înrudire, fără moduri de a prepara mâncarea. Nu sunt antropolog, dar mi se pare limpede că orice societate umană care merită adjectivul „umană” își va formula vreun sistem metafizic care să dea un sens realității și să ofere consolare și un sentiment al semnificației, în mijlocul vicisitudinii naturii.

În cazul creștinismului din Europa, cred că întrebarea care se pune sună cam așa: poate o civilizație să-și păstreze identitatea, dacă se debarasează de religia ei nativă? Houellebecq crede că nu, și la fel cred și eu. Nu e o chestiune politică sau polemică. Imaginează-ți că iei drept platitudine antropologică afirmația că ființele umane vor fi religioase, și, mai mult decât atât, că civilizațiile se clădesc pe sistemele metafizice pe care le creează (sau care le sunt revelate, ca să dăm credit metafizicului în propriii termeni). Rezultă în mod evident dintr-o asemenea ipoteză că prăbușirea metafizicii aduce după sine prăbușirea tuturor celorlalte lucruri. Ceea ce ar trebui să-i alarmeze profund pe cei cărora le pasă de tradiția umanitaristă a Occidentului, care își are originea – și ar fi minunat dacă am putea fi toți de acord cu acest lucru – în noțiunea iudaică de imago Dei, iar mai târziu în umanismul creștin. Umanismul secular s-a tot alimentat, nu de puțin timp, din emanațiile moștenirii religioase iudeo-creștine, dar nu e clar cât mai poate să dureze acest lucru.

Sincer, e înspăimântător să te gândești ce ar putea însemna un Occident cu adevărat post-creștin, pentru instituțiile noastre de bază. Nu fac aici pledoarie pentru creștinism; pur și simplu, întâmplare face să am convingerea intelectuală că analiza societății umane începe cu religia. Dacă înclini spre gândirea marxistă, care se uită la toate de o manieră diametral opusă, vei detesta ceea ce spun eu. Dar așa văd eu lucrurile.

Căutăm soluții politice la probleme religioase. Astăzi, după Sfânta Liturghie la o biserică ortodoxă locală, am pornit pe strada Sârbilor (Szerb utca, în maghiară), discutând cu Nektarios, un bătrân pe care l-am întâlnit în curtea bisericii ascultând slujba. Îi spuneam cât de mult îmi place să fiu în Europa.

„Europa e terminată”, a oftat el. Și a înșirat o scurtă litanie a acelorași probleme cu care ne confruntăm noi în America, adăugând câteva specifice locului de aici, toate adăugându-se însă crizei unei civilizații care și-a pierdut credința în Dumnezeu și în ea însăși

(Nektarios a mai spus ceva: „Am un prieten în America, plecat de aici. Trăiește la Boston. E foarte bătrân acum. El îmi spune că lucrurile pe care le-am îndurat noi sub comunism au început acum să apară în America. Poți crede așa ceva?” L-am asigurat pe noul meu prieten că da, într-adevăr, pot să cred așa ceva.)

Uitați-vă, apropo, la diapozitivul reprodus mai jos, dintr-o prezentare a Școlii Brearley. Părinții încep să vadă cum noul curriculum „woke” le-a întors pe fetele din școală una împotriva alteia. Sursa mea spunea că insistența de a privi totul prin prisma rasială transpiră din sala de clasă și se insinuează în mesajele pe care și le dau fetele, în SMS-uri și e-mailuri. Acum, fetele se acuză între ele că ar fi rasiste, fără niciun temei, și prietenele își critică reciproc gusturile muzicale cum că ar fi „prea albe”. Spunea sursa mea: „Oamenii ăștia se joacă cu focul, făcându-i pe preadolescenți și adolescenți să fie obsedați de culoarea pielii, de rasă și identitate … și acum se văd roadele amare”.

Din prezentarea în PowerPoint destinată elevelor de la Școala Brearley:

 (VIII Istorie

  • Identitate și putere într-o lume a globalizării
  • Problematizarea noțiunilor de „progres”, „modernitate” și „civilizat”
  • De-centrarea Europei
  • Prezentări ale oamenilor bazate pe tărie
  • Accentuarea dinamicii istoriografiei)

Nu este nimic neapărat greșit cu oricare dintre aceste subiecte, dar, luate împreună și realizând că sunt predate unor elevi de gimnaziu, acești copii ai elitelor celor mai cu moț din societate sunt învățați să-și disprețuiască propria civilizație (și să se disprețuiască pe ei înșiși), înainte de a fi învățați s-o iubească. De ce trebuie să „de-centreze Europa” în gimnaziu și liceu? Totul sau aproape totul la acești copii este rezultatul unei culturi care și-a avut începuturile în Europa și Orientul Apropiat. Dar ei învață de la profesorii lor s-o urască. Nicio civilizație nu poate supraviețui unui asemenea mod de a privi lucrurile. Iar dacă credeți că se va opri la granițele școlii de fete Brearley sau ale instituțiilor frecventate de elitele înalte, ignorați cu desăvârșire puterea rețelelor sociale și a Internetului, precum și puterea celor care păzesc poarta spre succesul profesional.

Nu putem menține coeziunea unei societăți democratice și liberale, fără credința în valorile care-și au rădăcinile în convingerea creștină. Nu este deloc un accident că democrația liberală și-a făcut apariția din societatea creștină avansată; citiți cartea lui Tom Holland, Dominion, dacă vreți să aflați mai multe, sau acest foarte scurt articol pe care Holland l-a scris în 2016 pentru New Statesman (aici), în care spune cât de surprins a fost să descopere că lucrurile pe care el le prețuiește ca liberal își au rădăcinile nu în cultura clasică (acesta fiind domeniul lui de specializare academică), ci în creștinism. Ceea ce se formează cu mare repeziciune acum în America este o democrație iliberală de stânga.

Termenul „democrație iliberală” este deseori asociat cu Viktor Orban, premierul Ungariei, care a spus într-un discurs din 2014 (vezi aici) că ceea ce încearcă el să clădească este o „democrație iliberală” (și remarcați, vă rog, că Orban a fost ales în mod democratic de mai multe ori). Acest pasaj din cuvântarea lui vă ajută să vă faceți o idee la ce se referă. Atunci când spune „liberal”, se referă la „liberalismul clasic”, nu la „filozofia politică a Partidului Democrat” din America. Am evidențiat cu litere groase câteva rânduri:

După cum stau lucrurile, dacă ne uităm de aici la evenimentele din jur, putem considera trei moduri de a organiza un stat, pe care le știam până acum, ca punct de plecare: statul-națiune, statul liberal și statul asistențial, iar întrebarea care se pune este ce urmează în continuare? Răspunsul Ungariei este că ar putea să urmeze era unui stat care condiționează ajutorul pe baza muncii, vrem să organizăm un stat al asistenței sociale condiționate de muncă, un stat care – așa cum am mai spus înainte – își va asuma oprobriul de a arăta că, în caracter, nu este de natură liberală. Ce înseamnă foarte exact toate acestea, doamnelor și domnilor, este că trebuie să abandonăm metodele și principiile liberale de organizare a unei societăți, precum și modul liberal de a privi lumea.

Nu voi menționa decât două dimensiuni ale acestei chestiuni – nu vreau să intru într-o expunere mai lungă aici – și vreau doar să le ating în treacăt, astfel încât să poată fi sesizată importanța problemei. Atunci când vine vorba de o relație între două ființe umane, viziunea fundamentală a modului liberal de organizare a societății consideră că suntem liberi să facem orice, cât timp ceea ce facem nu încalcă libertatea altei persoane. Cei douăzeci de ani ai mediului ungar dinainte de anul 2010 s-au întemeiat pe acest punct de plecare teoretic și conceptual, acceptând un principiu care altfel este unul general în Europa Occidentală. În Ungaria, însă, noi am avut nevoie de douăzeci de ani, ca să putem formula problema, că această idee, pe lângă că este foarte atrăgătoare la un nivel intelectual, rămâne totuși neclară, fiindcă cine decide în ce punct este încălcată libertatea mea? Și, dat fiind că nu vine fără o înțelegere, atunci trebuie să fie fixată și stabilită de cineva. Și, pentru că nimeni nu a fost desemnat să hotărască acest lucru, experiența vieții de zi cu zi ne-a dat de înțeles că partea cea mai puternică era cea care hotăra.

Aveam tot timpul sentimentul că se pășea peste cei slabi. Nu era vreun soi de principiu abstract al echității, care hotăra asupra conflictelor rezultate dintr-o recunoaștere a libertăților reciproce, ci, ceea ce s-a întâmplat a fost că partea mai puternică avea întotdeauna dreptate: vecinul mai tare îți spunea unde poți să intri cu mașina ta. Era întotdeauna partea mai tare, banca, aceea care dicta câtă dobândă să plătești la creditul ipotecar, modificând-o după bunul plac de-a lungul timpului. Aș putea da multe exemple care au reprezentat experiența neîntreruptă de viață a familiilor vulnerabile, fără putere, care au avut mai puțină protecție economică decât altele în ultimii douăzeci de ani.

Propunerea noastră, și eu voi încerca să dezvolt statul ungar pe această bază, este ca nu acesta să fie principiul organizator al societății ungare. Nu putem da o lege în acest sens. Sunt principiile că ești liber să faci orice care nu încalcă libertatea altcuiva. În loc de asta, principiul trebuie să fie de a nu le face altora ceea ce nu ți-ai face ție. Și vom încerca să întemeiem lumea pe care o putem numi societatea ungară, pe acest principiu teoretic, în gândirea politică, în educație, în modul cum ne purtăm noi înșine, în exemplul pe care-l dăm.

Dacă punem această idee în dimensiunea relației individului cu comunitatea, până acum am discutat despre relația dintre doi indivizi, apoi vom vedea că, în ultimii douăzeci de ani, democrația liberală ungară instituită nu a reușit să atingă o serie de obiective. Am făcut o scurtă listă a lucrurilor de care nu a fost capabilă.

Puteți citi aici tot discursul ca să vă faceți o idee despre ce vorbește. Îmi aduc aminte prima mea vizită în Ungaria și discuția cu o femeie din clasa muncitoare maghiară, pe care tocmai o cunoscusem și care mi-a explicat ce se află la baza atracției exercitate de Orban. Ea mi-a spus că Orban recunoscuse că prea mare parte din industria Ungariei fusese vândută, în perioada imediat post-comunistă, unor străini bogați, la prețuri de nimic. Ceea ce a însemnat că ungurii înșiși nu aveau niciun control asupra destinului economic al țării lor. În primul său mandat, Orban și-a făcut o prioritate din repatrierea industriei, mi-a mai spus interlocutoarea mea. Eu i-am atras atenția că Orban a fost criticat pentru că și-ar fi pus acoliții în fruntea acelor industrii. Ea a spus că e posibil să fie un sâmbure de adevăr în asta, dar că problema e de ordin secundar, și una care poate fi rezolvată aici. Important este să te asiguri că un stat mic ca Ungaria deține cât mai multă suveranitate efectivă, a spus ea. 

Uitați care-i treaba, eu nu vreau să intru acum în polemică despre guvernarea lui Viktor Orban. Voi rămâne la Budapesta câteva luni de zile și sunt convins că oricum asta se va întâmpla aici, pe blogul meu. Nu știu destul de multe despre conduita lui în calitate de premier, deci nu pot spune că da, e OK, nici că nu, nu OK, relativ la felul cum a guvernat. Poate că a făcut lucruri bune, poate că a făcut lucruri care nu sunt bune, sau (cel mai probabil) și de unele, și de celelalte. Cine sunt eu să-mi dau cu părerea? Ce vreau să spun aici este că Orban și-a dat seama mai devreme decât majoritatea că modelul liberal democratic nu poate să conserve unele lucruri elementare, despre care el crede că trebuie să fie conservate; că nu poate să protejeze anumite categorii de oameni și de instituții, care au nevoie să fie apărate în fața unor forțe culturale și economice redutabile. Dacă a reușit sau nu, rămâne de discutat. Eu îi aduc laude aici într-un sens restrâns: pentru a spune că Orban a pus o variantă a întrebării lui Douthat. Douthat spune că dreapta din Statele Unite are în față această întrebare: Ce anume mai conservăm noi, de fapt?

Modul în care Orban formulează problema ar putea fi înțeles așa:  Cum trebuie să acționăm politic, atunci când structurile democrației liberale sfârșesc prin a-i lăsa pe oamenii noștri neputincioși și vulnerabili, și ne fac să pierdem virtuți morale importante?

În America de azi, democrația liberală nu este capabilă să împiedice răspândirea prin toate instituțiile a unei ideologii extrem de iliberale, care rasializează totul și îi dresează pe americani să se privească unii pe alții în primul rând prin prisma rasială. Marxismul cultural vulgar al lui Ibram X. Kendi se răspândește acum în armată – mulțumită unei clase de ofițeri superiori care s-a înamorat de el –, dar și în America corporatistă. Acest mod de a vedea lucrurile nu are nimic care să fie liberal în accepțiunea clasică – dar ni se spune că amenințarea la adresa democrației liberale vine dinspre dreapta.

Am asistat în ultimele săptămâni la un proces prin care unele state americane au analizat legislația menită să-i împiedice pe cei născuți de sex biologic masculin, dar prezentându-se drept femei, să concureze în sporturi feminine – ceea ce, evident, le-ar pune într-un enorm dezavantaj pe cele născute de sex biologic feminin. Statele care au luat în considerare o astfel de legislație au primit amenințări serioase de la marile corporații, plus Asociația Națională de Atletism Universitar, care au promis să pedepsească aceste state, dacă promulgă legile cu pricina – legi care nu sunt altceva decât o expresie a bunului-simț logic. Spuneți-mi, când unui stat nu i se dă voie să-și protejeze sportivele de această sminteală a transgenderismului, și să-și apere integritatea concurenței echitabile, din cauza furiei Marilor Corporații și a mai-marilor atletismului universitar, se poate spune că societatea democratică liberală funcționează spre binele oamenilor?

Amazon.com a acumulat o putere incredibilă asupra economiei noastre. Activitatea editorială este una din ramurile de însemnătate crucială pentru succesul democrației liberale. Amazon decide acum să nu vândă titlurile care se arată critice la adresa ideologiei transgender. Efectul practic al acestei decizii este că acele cărți nu vor fi publicate, fiindcă nicio editură nu-și permite să scoată pe piață o carte pe care Amazon nu o vinde. Amazon are tot dreptul legal să facă acest lucru, dar haideți să nu fim naivi: gestul violează însuși spiritul gândirii și practicii liberale. Este ceea ce te-ai aștepta să vezi într-o democrație iliberală de stânga, unde binele perceput ca mai mare al întregului societății trece înaintea drepturilor individuale.

Stânga spumegă la adresa lui Viktor Orban pentru iliberalismul lui (de exemplu: retragerea acreditării și a finanțării pentru programe de master și doctorat în studii ”de gen” în universitățile de stat), dar el acționează în ceea ce consideră că este interesul public. (Și are dreptate și în această privință: uitați-vă la Statele Unite cum se distrug singure cu ideologia genderistă și cu Teoria Critică Rasială, și veți vedea că lucrurile astea sunt ca un virus mortal al minții.) Guvernul Orban nu a interzis materiile de studiu și nici publicarea unor scrieri pe aceste teme. A spus doar că statul nu va mai plăti pentru ele și nici nu va permite studenților să obțină diplome în domeniul Studiilor Revendicative. A fost un demers iliberal, dar unul mult, mult mai puțin important, pe ansamblu, decât decizia lui Jeff Bezos de „a nu vinde cărți care formulează identitatea LGBTQ+ ca pe o boală psihică” (lucru pe care, întâmplător, cartea incriminată, a lui Anderson, nici nu-l face). Cel mai mare vânzător de cărți din lume și cel ce deține puterea de a controla ce se publică în America, a hotărât unilateral, și în temeiul drepturilor sale, că dezbaterea publică pe tema transgenderismului s-a terminat și că nu e nevoie să mai auzim vreodată păreri în dezacord cu părerea vânzătorului de cărți. Amazon ajută la trimiterea oricărui dezacord în gaura neagră a uitării. Principalele canale de informare în masă fac și ele același lucru; unde sunt multele editoriale critice la adresa ideologiei genderiste, a mișcării Black Lives Matter și a Teoriei Critice Rasiale? Aveam altădată mass-media care se aflau la stânga, în linii generale, dar care totuși se considerau, măcar în termeni formali, loiale echității și dezbaterii largi. Nu mai avem.

Pentru că trăim într-o democrație tot mai iliberală de stânga.

Și vă rog să nu mă stârniți pe tema e-mailurilor pe care le primesc de ani de zile de la profesori și studenți, iar acum și de la elevi de liceu, care îmi spun în detaliu cât de frică le este să-și spună părerea în clasă, nu cumva să fie denunțați ca bigoți și pedepsiți. Învățământul este un stâlp de bază al instituției democrației liberale. Nu există legi care să interzică dezbaterea acestor lucruri în mediul educațional al democrației liberale din America. Dar în fapt, în realitatea practică, nu poți să discuți aceste lucruri, în multe locuri, fără să-ți riști pâinea de la gură. Și puțini deținători ai puterii, având funcții politice sau de alt fel, îți vor veni în ajutor. Oricât ar spumega la adresa lui Orban că se amestecă în libertatea academică, și vor avea dreptate până la un punct (deși argumentul lui Orban este că studiile de gen sunt atât de toxice, încât suprimarea lor se face în interesul binelui mai mare), stânga academică din Statele Unite a făcut mult, mult mai mult decât atât și a mers mult mai departe, abandonând democrația liberală și acum susținând democrația iliberală – cea dinspre stânga.

Jurnalistul cu vechime David Rieff este un om de stânga, dar care disprețuiește fără rest ideologia „woke”, pentru că este iliberală. Într-o postare pe Substack (aici), intitulată  Desire And Fate („Dorință și soartă”), Rieff subliniază că ideologia „woke” este impusă și apărată de autocrați progresiști. „În termeni globali, contrar așteptărilor din anii 1990, autocrația, nu democrația, devine norma în ascensiune, mai degrabă decât excepția sortită să fie eclipsată”, scrie el. Și continuă:

Autocrație și „woke”-ism. O căsătorie între parteneri care se potrivesc de minune, în ce mă privește. Iar mariajul lor e mai probabil să ducă la armonie pe viață, decât la vreun divorț final. Lăsând la o parte gluma, ordinea democratică liberală a fost dintotdeauna sortită să se sfârșească, așa cum se sfârșesc toate sistemele politice și exact la fel de sigur cum se sfârșește viața fiecărui individ. Singura întrebare cu adevărat importantă era când va lua sfârșit. Tot ce văd în jurul meu, tot ce citesc și privesc, îmi dă de înțeles că răspunsul este: mai degrabă mai devreme, decât mai târziu – asta, dacă nu cumva deja este pe sfârșite.

Are dreptate. Eu, unul, prefer democrația liberală, dar condițiile în America pentru o democrație liberală sănătoasă – în principal, tolerarea diferenței în interiorul unei ordini stabile – au început să dispară. Stânga militează pentru democrație iliberală, în același timp în care ne aruncă praf în ochi tuturor celorlalți, ca să credem că dreapta ar fi adevăratul inamic al democrației liberale. Este o minciună, dar una pe care stângiștii o cred cu evlavie (Rieff spunea că liberalismul este singura ideologie din istoria lumii care nu se vede pe sine ca pe o ideologie). Întrebarea ajunge să fie: ce fel de ordine iliberală vom avea? Spune Douthat:

Până la urmă, conservatorii au nevoie să creadă că lucrurile pe care ei le iubesc pot să înflorească în interiorul ordinii liberale și nu este irațional să te faci reacționar, dacă lucrurile pe care tu credeai că le conservi încep să dispară.

Da, exact asta. Lucrurile pe care le iubesc eu nu pot să înflorească în ordinea liberală. De aceea vreau să construiesc Opțiunea Benedict – astfel încât să putem încerca să traversăm cu reziliență haosul din jur. Ce altceva putem face? Ce altă opțiune avem? Din nou vin și spun: aceasta nu este o chestiune politică; aceasta este o chestiune religioasă. În ordinea democratică liberală, ce anume conservă de fapt conservatorii? Aș putea să mă împac cu dreptul de a fi lăsat în pace, dar nici acesta nu mai este în ofertă.

Sursă traducere: theamericanconservative.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s