de Rod Dreher
(N.I.C.E – National Institute of Co-ordinated Experiments – Institutul Național de Experimente Coordonate: o organizație globală din umbră care apare în romanul That Hideous Strength al lui C.S. Lewis – n.n.)
„Se apropie un război”, avertizează NS Lyons – și poate fi câștigat doar de ceea ce Lewis a numit „bărbați cu piept”
Orice ați avea de făcut, asigurați-vă că vă rezervați timp pentru a citi acest eseu lung și foarte puternic al analistului cultural și de politică externă, ce scrie sub pseudonimul NS Lyons (a fost tradus și pe siteul nostru în opt părți, pe care le puteți găsi cu click aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici și aici).
Este vorba despre natura răului contemporan și este unul dintre cele mai importante eseuri pe care le-am citit în ultimul timp. Lyons spune că, dintre toți creatorii de distopii, niciunul nu a prevăzut mai clar ce avea să vină, decât C.S. Lewis și J.R.R. Tolkien. Nu pot reproduce aici atât cât ar merita acest eseu, dar voi pune câteva citate cheie.
Dezvrăjirea și demoralizarea lumii, rezultate din „demistificările‟ prostesc de obtuze ale intelighenției cu ochelari de cal; coruperea catastrofală a educației veritabile; inevitabila prăbușire a ideologiilor dominante, întemeiate pe cel mai pur raționalism materialist și progres, în pură subiectivitate și nihilism; conexiunea inerentă dintre pierderea oricărei valori obiective și apariția unui tehno-stat pervers, care caută obsesiv să capete un control total asupra întregii omeniri, după care, în final, abolirea completă a umanității însăși… Tolkien și Lewis au prevăzut toate vânturile cele mai întunecate care acum se adună, suflând cu intensitate crescândă astăzi.
Până la urmă, tăria combinată a ambilor autori s-ar putea să fi fost ceva încă și mai simplu: o voință de a vorbi pe șleau și fără ocolișuri despre existența și natura Răului. Omenirea, au înțeles ei, nu poate să reziste tentației de a deschide ușa întunericului, chiar și cu cele mai bune intenții. Așa că Lewis și Tolkien ne-au pus în față un mod de a rezista.
Lyons vorbește despre marea carte a lui Lewis, The Abolition of Man (Desființarea omului). Mai mult:
În Desființarea omului, Lewis își concentrează atenția pe un pasaj aparent inofensiv din Controlul limbii, ca să-și înceapă ilustrarea ideii. Pasajul relatează o poveste spusă de poetul englez Samuel Taylor Coleridge, în care doi călători vizitează o cascadă maiestuoasă. Uitându-se îndelung la căderea de apă, unul o numește „sublimă‟. Celălalt spune: „Da, e frumoasă.‟ Coleridge se arată dezgustat de ultimul. Dar, după cum povestește Lewis, din această poveste, cei doi autori ai manualului se mulțumesc să conchidă:
«Când omul a spus Este sublimă, remarca părea că se referă la cascadă… De fapt… el nu făcea o remarcă despre cascadă, ci despre propriile sentimente. Ceea ce voia să spună era Am sentimente care, în mintea mea, sunt asociate cu termenul «sublim», sau, pe scurt, Eu nutresc sentimente sublime. … Această confuzie este mereu prezentă în modul nostru de a utiliza limbajul. Dăm impresia că spunem ceva foarte important despre un lucru, când, de fapt, nu facem altceva decât să vorbim despre sentimentele noastre.»
Pentru Lewis, acest „monumental mic paragraf‟ conține toate semințele necesare pentru distrugerea umanității.
„Niciun școlar”, scrie Lewis, „nu va fi în stare să se sustragă influenței pe care o are asupra lui sugestia cuvântului doar…‟ El „crede că «se pregătește la engleză» și nu are nici cea mai vagă idee că în joc sunt probleme de etică, teologie și politică.‟ Deși autorii „abia de își dau seama în ce fel îl modelează pe școlar, care, la rându-i, nu-și poate da seama în ce fel este modelat‟, de fapt au pus în mintea lui „o premisă care, zece ani mai târziu, când a uitat de unde provine și nu este conștient de prezența ei, îl va determina să adopte o anumită poziție într-o controversă pe care nu a identificat-o nicicând drept controversă‟.
Această controversă este realitatea oricărei valori independente de sinele subiectiv.
Așa cum afirmă Lewis, aserțiunea că o cascadă nu produce decât sentimente subiective și arbitrare în privitor este una revoluționară, pentru că „Până nu demult, toți dascălii, ba chiar toți oamenii, considerau că universul e în așa fel făcut încât anumite reacții emoționale venind din partea noastră pot fi conforme sau neconforme cu ordinea lui – de fapt, credeau că anumite lucruri nu doar primeau, chiar meritau, aprobarea sau dezaprobarea, respectul sau disprețul nostru.‟ Altfel spus, sentimentele erau o reacție (una potrivită sau nepotrivită) la o realitate obiectivă sau transcendentă. A te minuna în fața a ceva înseamnă să recunoști existența independentă a magnificului, dincolo de interpretarea subiectivă din propriu-ți cap:
«Sentimentele care determină pe cineva să numească un obiect ca fiind „sublim‟ nu sunt sentimente sublime, ci sentimente de venerație. Dacă afirmația Este sublimă trebuie neapărat redusă la o declarație privind sentimentele vorbitorului, traducerea potrivită ar trebui să fie Eu nutresc sentimente smerite … A spune că respectiva cascadă este „sublimă‟ înseamnă să afirmi că sentimentul nostru de smerenie este potrivit sau conform cu realitatea și astfel să te referi și la altceva pe lângă propria emoție; e la fel cum am spune că un pantof ți se potrivește înseamnă să vorbești nu numai de pantofi, ci și de picioare.»
Acest „altceva‟ care există ca o realitate independentă și anterioară subiectivului este ceea ce Lewis – apelând în mod deliberat la o tradiție necreștină, ca să-i semnaleze caracterul universal – denumește Tao (sau „Calea‟). Tao reprezintă o realitate independentă a valorilor, tot atât de concretă ca realitatea independentă a obiectelor.
Acest punct, apropo, este absolut esențial pentru cartea despre revrăjirea lumii, la care lucrez în prezent, așa că îți mulțumesc, N.S. Lyons, pentru că ai spus-o atât de clar.
Lyons trece apoi la romanul That Hideous Strength (Acea putere hidoasă) al lui Lewis și combină analiza intrigii acestuia cu analiza operei lui Tolkien. Din nou, eseul este lung și complex; citez doar părți cheie din el, într-un efort de a vă face să citiți totul. Nu este niciun paragraf de prisos în el. Mai mult:
În cartea sa Psihologia totalitarismului, psihologul clinician belgian Mattias Desmet explică în detaliu modul în care anxietatea generalizată, adesea produsă în parte de gândirea excesiv de mecanicistă, poate duce la o nevoie psihologică (narcisistă) de a exercita tot mai mult control asupra lumii exterioare – și, în cele din urmă, la nevoia delirantă de a controla întreaga realitate însăși. Când un individ sau a o societate „evadează în falsa securitate [a acestei iluzii], este o consecință logică a incapacității psihologice de a face față incertitudinii și riscului‟.
Pentru Sauron, „confuzia‟ și „fricțiunea‟ pe care nu le putea tolera erau produsul lipsei de previzibilitate a liberului arbitru pe care îl aveau alte ființe vii, și, prin urmare, toate „creaturile pământului, în mintea și în voința lor, el își dorea să le domine‟. Acest lucru l-a determinat să-și creeze propriile dispozitive tehnologice de control total: inelele puterii și „Inelul care să le conducă pe toate‟. Nevoia lui monomaniacă de ordine – „dilatată până la nebunie” în izolarea ei – îi retezase orice legătură cu umanitatea și cu Tao (adică ”Legea Morală Universală”, ”Calea”, ”Legea naturală” – vezi prima parte a articolului – n.n.).
Sauron nu este, firește, singurul tentat de visul faustian al ordinii și al controlului perfect, inclusiv în lumea noastră. Lewis a avut un nume pentru acești potențiali Sauroni: „The Conditioners‟ – „Programatorii‟.
Pentru Lewis, Programatorii sunt produsul inevitabil al ideologiei „obiectivității pure” promovate de cei asemenea autorilor Cărții Verzi (pentru ce este Cartea Verde, a se vedea prima parte a articolului): credința – absentă fiind existența adevăratei valori obiective a Tao – că orice sentimente morale sau mustrări de conștiință sunt doar experiențe subiective și ceea ce s-ar numi astăzi „constructe sociale‟, în timp ce lumea reală este pur materială și, prin urmare, pur mecanicistă. A fi „pur obiectiv‟ înseamnă, din această perspectivă, să te concentrezi doar pe planul material și să respingi restul ca inexistent.
„Pentru înțelepții din vechime, problema cardinală era cum să facă sufletul să se conformeze realității, iar soluția a fost cunoașterea, stăpânirea de sine și virtutea‟, scrie Lewis. „Problema pe care o împărtășesc magia și științele aplicate este cum să facă realitatea să se supună dorințelor omului; soluția este o tehnică; și ambele (magia și științele aplicate – n.n.), în practicarea acestei tehnici, sunt gata să fac lucruri considerate până atunci respingătoare și lipsite de pietate…”
Dar pentru că în această viziune „obiectivă‟ nu există absolut nimic care să despartă omul de materialul lumii naturale – nimic din ceea ce omul este în permanență –, omul însuși devine material disponibil pentru a fi manipulat și remodelat după bunul plac, exact la fel cum lumea naturală poate fi manipulată și remodelată. Și, cu toate că „stă în puterea Omului să se trateze pe sine ca pe un simplu «obiect natural» și să-și trateze propria judecată de valoare ca pe o materie primă pe care manipularea științifică o poate modifica după bunul plac‟, Lewis avertizează că, într-adevăr, „dacă omul alege să se trateze pe sine ca pe o materie primă, chiar asta va ajunge să fie…‟
Într-o astfel de lume, în care tehnicile de control tehnologic trebuie să fie aplicate omului la fel cum sunt aplicate copacului sau fierului, nu „Omenirea‟ în ansamblu va câștiga o asemenea putere. Mai degrabă, în mod inevitabil, „puterea Omului de a se face pe sine ce vrea‟ înseamnă, de fapt, „puterea unor oameni de a-i face pe alți oameni ce vor ei (cei dintâi).‟
Acest lucru mi-a adus în minte lucrarea sociologului german Hartmut Rosa asupra conceptului de „rezonanță” – cuvântul său pentru ceea ce am putea numi „încântare”. A trăi într-o lume a rezonanței înseamnă a trăi într-o lume în care cineva simte că există un sens obiectiv încorporat în lumea materială. Așa ceva e realizabil, totuși, doar dacă-i permiteți misterului să existe – adică dacă nu vă forțați neîncetat să analizați un lucru („ucidem pentru a diseca” – Wordsworth) până când veți epuiza toată valoarea din el. Rosa spune că obsesia noastră pentru control ne determină să dezvrăjim lumea din jurul nostru, instrumentalizând-o. A aduce ceva sub puterea ta și a-l face să îți servească înseamnă a-i suge tot sensul. Am scris odată o postare pe blog despre teoria Rosei. Extras:
Iată diagnosticul pus de Rosa dezvrăjirii noastre. Am însemnat citatele pe e-readerul meu Kindle, care nu mă lasă să văd unde sunt liniile de despărțire. Le-am pus pe ghicite. Scrie Rosa:
Forța motrice culturală a formei de viață pe care noi o numim „modernă‟ este ideea, speranța și dorința de a face lumea controlabilă. Dar numai dând piept cu incontrolabilul se poate spune că trăim cu adevărat în lume. Numai atunci putem simți că suntem atinși, mișcați, vii.
Ipoteza mea sună așa: pentru că noi, ca ființe umane ale modernității târzii, căutăm să facem lumea controlabilă la toate nivelurile – individual, cultural, instituțional și structural –, avem invariabil contact cu lumea văzută ca un „punct de agresiune‟ sau ca o serie de puncte de agresiune, cu alte cuvinte o serie de obiecte pe care trebuie să le cunoaștem, să le atingem, să le cucerim, să le stăpânim sau să le exploatăm. Și tocmai din această cauză, „viața‟, experiența de a te simți viu și de a te întâlni cu lumea – ceea ce face posibilă rezonanța – pare mereu să ne scape.
Mai departe:
Prima teză călăuzitoare pe care aș vrea s-o dezvolt în acest eseu este aceea că, pentru ființele umane ale modernității târzii, lumea a devenit pur și simplu un punct de agresiune. Tot ce ne apare nouă trebuie să fie cunoscut, știut pe toate părțile, cucerit, făcut folositor.
O societatea modernă, așa cum o definesc eu, este o societate care nu se stabilizează decât în mod dinamic, cu alte cuvinte cere în mod constant creștere economică, accelerare tehnologică și inovare culturală, pentru a-și păstra statu quo-ul instituțional.
Jocul acesta al escaladării se vede perpetuat nu de o sete imperioasă de mai mult, ci de frica de a nu avea din ce în ce mai puțin. Niciodată nu ne este destul, dar nu pentru că am fi insațiabili, ci pentru că ne mișcăm în jos pe scara rulantă, tot timpul și peste tot.
Viața noastră va fi mai bună dacă reușim să aducem mai mult din lume la îndemâna noastră – aceasta este mantra vieții moderne, nespusă, dar neobosit reiterată și concretizată în faptele și purtările noastre. Așa cum aș dori să demonstrez în acest eseu, imperativul categoric al modernității târzii – „Întotdeauna să acționezi în așa fel încât părticica ta de lume să fie sporită‟ – a devenit principiul dominant din spatele deciziilor luate în toate domeniile vieții și la toate vârstele, de la copii de-o șchioapă și până la bătrâni.
Idee care intră în rezonanță cu ce scria Iain McGilchrist despre felul în care noi, cei din Occidentul modern, am devenit sclavii opticii create de emisfera cerebrală stângă asupra realității. După cum probabil vă amintiți din ce scriam eu în trecut despre McGilchrist, emisfera stângă a creierului este locul unde se află capacitatea noastră de a analiza experiența traiului în lume și de a o interpreta în vederea exercitării controlului asupra ei. Doar ca să vă împrospătez memoria: McGilchrist, psihiatru de profesie, consideră că această facultate este necesară pentru ca omul ducă o viață plenară, dar dacă îi acordăm poziția dominantă – așa cum am și făcut, la o scară culturală –, vom trăi în nerealitate și ne vom pierde capacitatea de a duce o viață sănătoasă și rezonabilă. Nu putem să trăim plenar decât atunci când revelațiile emisferei stângi sunt readuse în emisfera dreaptă – acea parte din creierul noastru unde se află facultățile intuitive, noetice –, spre a fi integrate în imaginea de ansamblu.
După cum veți vedea, ceea ce McGilchrist vede ca fiind starea ideală coincide destul de mult cu ce vrea să spună Rosa prin rezonanță.
La ce se referă Rosa când vorbește despre extinderea părții care ne revine din lume? Se referă la procesarea experienței într-un mod care să aducă un fenomen sub controlul nostru – sau măcar să poată face acest lucru. Rosa spune că experiența de a putea să comunicăm cu mulți oameni la nivel global, și instantaneu, prin smartfoane, este un exemplu în acest sens. Mai precis:
Nu doar că toți prietenii noștri și toate simplele cunoștințe, cei dragi nouă și cei mai puțin dragi, ne sunt acum, permanent, doar „la un clic distanță‟, ci avem în imediata vecinătate, în orice moment, tot ce se poate cunoaște pe lumea asta: orice cântec, orice film, orice imagine, orice informație care a fost pusă în format digital. Toată această cunoaștere o purtăm la propriu cu noi. Lumea ne este la îndemână, într-un mod fără precedent în istorie. Ideea sau mai degrabă convingerea corelată cu aceste procese – că viața constă, în ultimă instanță, la a aduce lumea suficient de aproape încât s-o putem cuprinde – este înglobată în corpurile noastre și dispozițiile noastre psihice și emoționale.
Citind toate acestea, mi-am adus aminte că în adolescență am scris unei agenții care intermedia prietenii prin corespondență și am cerut un corespondent în Europa. Cei de la agenție m-au pus în legătură cu o adolescentă din Olanda. Între noi s-a înfiripat o minunată prietenie epistolară. La un moment dat, am decis să vorbim și la telefon (asta se întâmpla pe la începutul anilor optzeci). Pot și acum să recit din memorie numărul de telefon al familiei ei, pentru că am cugetat neliniștit multă vreme, până să-mi fac curaj și să sun. Pe atunci, să vorbești la telefon în Europa era o chestie extraordinară! Nu era ieftin, și le-am dat părinților mei banii înapoi pentru costul acelor convorbiri. Dar a fost minunat, cel puțin pentru mine. Era ca pătrunderea într-un mister.
Astăzi, copiii mei pot să vorbească pe FaceTime sau WhatsApp cu prietenii mei olandezi și nu li se pare mare lucru, și nu doar că vorbesc, ci comunică și cu imagine! Nimic din toată plăcerea aceea misterioasă a prieteniei cu oameni de departe nu mai există. Îmi doresc să nu fi avut tehnologia care face posibilă această ușurință a comunicării? Nu, dimpotrivă, sunt recunoscător pentru aceste progrese tehnologice. Dar ele au avut un preț, așa cum mă ajută Rosa să înțeleg. Nu mai e nimic deosebit. Europa – și, de fapt, orice loc din lume – nu mai este în aceeași măsură misteriosul Celălalt, nu ca odinioară. Și, ca urmare, este, și nici nu poate să nu fie, mai puțin apt să te vrăjească.
Din nou Rosa:
Formarea socio-culturală a modernității se dovedește astfel a fi, într-un fel, dublu calibrată pentru strategia de a face lumea controlabilă. Suntem obligați structural (din exterior) și împinși cultural (din interior) să transformăm lumea într-un punct de agresiune. Ea ne apare ca un lucru care trebuie cunoscut, exploatat, atins, obținut, stăpânit și controlat. Și, în multe cazuri, asta înseamnă doar să aducem diverse lucruri – segmente din lume – la îndemâna noastră, ci și să le facem mai rapide, mai ușoare, mai ieftine, mai eficiente, mai puțin rezistente, mai fiabil controlabile.
A face lumea controlabilă înseamnă, mai întâi, s-o facem vizibilă, adică putând fi cunoscută, extinzându-ne cunoașterea noastră despre ce se află acolo. A face lumea controlabilă înseamnă, mai departe, s-o facem abordabilă sau accesibilă fizic.
Inextricabil legată de acest aspect este cea de a treia dimensiune a aducerii lumii sub control, respectiv prin a o face gestionabilă.
… Distinctă de acest mod de a cuceri lumea în plan tehnologic și politic, cel puțin în termeni analitici, este o a patra dimensiune a demersului de a face lumea controlabilă, anume s-o facem folositoare, s-o aducem cu forța în slujba noastră. Aici, ideea nu este pur și simplu de a aduce lumea sub controlul nostru, ci de a face din ea un instrument care să servească scopurilor noastre.
Așadar, cele patru părți ale acestui proces:
Lumea este făcută să fie vizibilă.
Lumea vizibilă este făcută să fie accesibilă.
Lumea vizibilă și accesibilă este făcută să fie gestionabilă – ceea ce înseamnă să creștem gradul nostru de control asupra ei.
Lumea vizibilă, acceisibilă și gestionabilă este făcută să facă ceea ce vrem noi să facă.
Citind toate acestea, m-am gândit: „Vorbește despre cum dezvrăjim noi lumea‟. După care, iată:
Max Weber, celălalt mare „părinte fondator‟ al sociologiei, socotește și el cu totul irațional că oamenii nu muncesc ca să trăiască, ci trăiesc ca să muncească și să acumuleze (în terminologia mea, ca să dezvolte, să accelereze și să inoveze). Totuși, el înțelege acest raport cu lumea ca parte integrantă și rezultat al unui formidabil „proces occidental de raționalizare‟, care se desfășoară de-a lungul secolelor și a cărui esență constă în a face ca viața și lumea să fie calculabile, gestionabile și previzibile – din punct de vedere științific, tehnologic, economic, juridic, politic și, până la urmă, al vieții de zi cu zi. Ceea ce înseamnă nimic mai puțin decât a face lumea controlabilă…
Weber identifică acest aspect ca pe reversul raționalizării ca proces de alienare progresivă, de amuțire a lumii, la care se referă cu termenul „dezvrăjire‟. Diagnoza lui Weber, profund pesimistă pe alocuri, este că lumea făcută gestionabilă și previzibilă și-a pierdut nu doar culoarea și caracterul magic, ci și glasul, semnificația. „S-a răcit‟ sub forma „unei carcase dure ca oțelul‟, fără strălucire, înăuntrul căreia rațiunea economică și cea birocratică avansează, orbește și fără suflet, procese de creștere, până la punctul în care ființele umane devin „nonentități‟ care „își imaginează că au ajuns la un stadiu al omenirii nemaiatins până acum‟.
Da! McGilchrist spune același lucru. Emisfera stângă a creierului își îndeplinește funcția naturală atunci când se angajează în acest proces – ceea ce nu este neapărat un lucru rău. Devine unul rău, însă, atunci când îi îngăduim emisferei stângi să triumfe în fața celei drepte și ne convingem singuri că emisfera stângă a descoperit adevărul lumii și că „asta este tot ce există‟. Emisfera noastră dreaptă știe că nu asta este tot ce există, că există în fenomenele lumii mai mult decât vom putea noi vreodată să pricepem. Cultura occidentală modernă, însă, ne-a învățat să ne minimalizăm intuițiile noetice și să le desconsiderăm ca fiind „subiective‟, neînsemnând nimic mai mult decât o simplă opinie.
Adevărul adevărat este, așa cum spunea Kierkegaard, că „adevărul este subiectivitate‟. Nu în sensul că nu ar exista adevăr obiectiv, ci, mai degrabă, că toate adevărurile pentru care ai vrea să trăiești sau să mori nu pot fi cunoscute decât subiectv. De exemplu, nu poți dovedi obiectiv că Dumnezeu există – dar existența lui Dumnezeu nu depinde de capacitatea noastră de a-i dovedi obiectiv existența. Natura fenomenului pe care îl numim „Dumnezeu‟ este de așa fel încât El nu poate fi cunoscut decât subiectiv. La fel și dragostea. Nu poți dovedi obiectiv că îți iubești nevasta. Chiar dacă ai întocmi o listă lungă cu toate lucrurile pe care le-ai făcut ca să-ți demonstrezi dragostea, întotdeauna va fi posibil să se spună că folosești cuvântul „dragoste‟ ca să te referi la acte egoiste.
Înțelegeți ce vreau să spun? Dumnezeu poate să existe sau nu și dragostea ta pentru soție poate să fie sau nu reală, dar ideea este că nu vei putea să demonstrezi în același sens în care poți să demonstrezi o teoremă matematică sau o lege a fizicii. Nu poți demonstra adevărul acestor afirmații decât fiind dispus să trăiești în conformitate cu ele și chiar să mori pentru ele. McGilchrist subliniază de mai multe ori în cartea lui că vorbitorilor de engleză le poate fi greu să înțeleagă această idee, deoarece în engleză nu avem decât un singur verb care denotă „a cunoaște‟ – „to know‟, pe când alte limbi – cum ar fi francez și germana – au verbe diferite pentru a descrie cunoașterea lucrurilor și cunoașterea ca relație. A cunoaște ceva despre un om nu este același lucru cu a-l cunoaște personal.
Rosa spune că dobândirea stăpânirii asupra lumii – cucerirea ei – ne poate duce la deznădejde:
Nimic din toate acestea nu înseamnă ceva pentru mine. Nu contează pentru mine, nu mă afectează și eu nu am niciun efect asupra lumii din exterior. Această experiență este caracteristică unei stări depresive, când toate axele de renonțată au amuțit și „nimic nu ne mai vorbește‟. Sentimentul unei pierderi a lumii există independent de întrebarea cât de capabilă de extindere este părticica ta din lume. Poate să ia naștere, individual și colectiv, chiar și acolo unde – de fapt, mai ales acolo unde – avem în mare măsură putere de stăpânire asupra lumii. Tot ce se află acolo, afară, este mort, cenuștiu, gol și rece, și tot ce este înlăuntrul meu a amuțit și a amorțit.
Luând în considerare toate reflecțiile și observațiile de mai sus, putem să remarcăm că eforturile individuale și instituționale ale modernității de a face lumea controlabilă, în toate cele patru dimensiuni și pe o îtindere mereu mai mare, au avut efecte secundare paradoxale, care pot fi descrise ca desvrăjirea opusă însuflețirii (Weber). Modernitatea este în pericol să nu mai audă lumea și, tocmai din acest motiv, să-și piardă sentimentul de sine. Aceasta este concluzia sociologiei mele privind relația noastră cu lumea. Modernitatea și-a pierdut putința de a fi chemată, de a se ajunge la ea.
Modernitatea și-a pierdut putința de a fi chemată, de a se ajunge la ea. Ce afirmație convingătoare, reflectând o intuiție profundă! Și are o legătură nemijlocită cu esența viitoarei mele cărți, care este despre refacerea capacității noastre de a fi chemați și de a se ajunge la noi – de către Dumnezeu.
OK, să revenim la eseul lui NS Lyons. El continuă să vorbească despre modul în care elitele științifice din That Hideous Strength încearcă să reprogrameze natura umană, ceva ce nu a fost niciodată posibil până acum. În roman, elitele vor să reprogrameze omul de dragul de a-i îmbunătăți soarta. Ei urăsc ordinea naturală și vor să-și folosească inteligența și tehnologia pentru a o „îmbunătăți”, pentru a o face rațională, pentru a-l elibera pe Om de lanțurile Naturii.
Potrivit lui Lewis, spune Lyons, dacă Programatorii – cei care își asumă responsabilitatea de a forma Omul – nu mai cred în Tao (cuvântul său pentru adevăruri morale obiective, evidente, care au fost exprimate în moduri diferite de-a lungul tuturor civilizațiilor, rămânând remarcabil de consecvente), atunci ei trebuie să devină în mod inevitabil nihiliști care nu cred în nicio morală în afara simplei voințe umane. Lyons:
Spre deosebire de rațiunea logică sau de credința în valoarea obiectivă, forța simplului apetit „nu poate fi demontată sau «citită», pentru că nu a existat niciodată niciun fel de prefăcătorie”. Așadar, Programatorii „trebuie să devină motivați de propria lor plăcere‟. În cele din urmă, „aceia care se situează în afara oricăror judecăți de valoare nu pot avea niciun motiv să prefere unul sau altul dintre propriile impulsuri, cu excepția intensității emoționale a impulsului respectiv”. Astfel, „raționalismul lor extrem – «citind» în tot ce se întâmplă un motiv «rațional» – face din ei creaturi cu o comportare complet irațională.‟
Iată deci una dintre cele mai inspirate și mai importante idei pe care le-a produs Lewis: pornind de la încercarea insistentă de obiectivism pur, ajungem la subiectivism pur. Din Modernitate, derivăm Postmodernitatea. De la Zeița Rațiunii îl primim pe marchizul de Sade.
Mai mult:
Dacă există vreun Tao (valori obiective sau adevăruri de bază, care nu se schimbă în funcție de sentimentele și opiniile noastre – n.n.), atunci trebuie să existe și un Normal, o ordonare corectă și corespunzătoare a lucrurilor. De fapt, Normalul și Tao sunt unul și același lucru. A putea discerne acest Normal înseamnă a putea exercita ceea ce numim „bun-simț rațional‟, sau ceea ce grecii numeau phronesis, adică înțelepciunea practică: a fi în stare să cunoști și să alegi – sau cel puțin să fii atras către – ceea ce este bine, adevărat și frumos, prin instinct trăit din proprie experiență. Și a fi capabil să îți dai seama, prin intermediul aceluiași instinct moral cultivat, atunci când cineva sau ceva s-a depărtat de la Tao.
Prin urmare, primul pas pentru a degrada Tao trebuie să fie acela de a rupe omul de bunul său simț practic, subminând însăși ideea de Normal – sau, chiar mai bine, de a nega cu succes existența acestuia în întregime. Pentru a face acest lucru (pentru a distruge instinctul moral și estetic uman), este nevoie de o formă de reeducare sau programare: o pervertire. Însemnând inițial o „acțiune de îndepărtare de la adevăr‟ sau o „corupere [sau] denaturare‟, cuvântul „pervertire” derivă din latinescul perversionem, „o răsucire‟. Este o inversare intenționată a Normalului.
Ceea ce ne duce la situația din zilele noastre. Lyons subliniază că schimbarea înțelesului cuvintelor este o modalitate fundamentală de a distruge conceptele de Normal ale unei societăți. Acesta este un adevăr care este cunoscut de foarte mult timp:
Confucius (circa 551–479 î.Hr.) ar fi înțeles cu siguranță acest lucru. Întrebat la un moment dat în Analecte ce ar face el, ca primă și cea mai urgentă sarcină, dacă ar fi numit guvernator, el răspunde că ar „rectifica numele‟ lucrurilor pentru a corespunde realității. Întrebat cum se poate ca aceasta să fie cea mai importantă prioritate, în timpul unei perioade de război și de foamete, el subliniază că „Dacă numele nu sunt corecte, limbajul nu este în concordanță cu adevărul lucrurilor‟ și „Dacă limbajul nu este conform cu adevărul lucrurilor, [niciun fel de] treburi nu pot fi duse la îndeplinire‟. Despre primii regi înțelepți din mitologia Chinei se spune că au ales nume ale lucrurilor care corespundeau direct realității (實), dar, de-a lungul timpului, aceste nume au fost înlocuite sau pervertite, într-o măsură atât de mare, încât oamenii nu mai puteau distinge adevăratul de fals sau binele de rău; urmările firești au fost ba haosul, ba tirania arbitrară.
Acesta este motivul pentru care chestia cu pronumele de adresare la alegere (autodefinirea ea/el/em/ etc) nu este doar enervantă, ci profund toxică. Mai mult de la Lyons:
Iar și iar apare Minciuna, Balaurul Haosului, ca inamic al Omului. Bănuiesc că Lewis ar explica neîndoios că motivul care face ca această idee să fie cumva universală în experiența umană tradițională este unul simplu: orice realitate ordonată imaginabilă – fie ea fizică, rațională sau morală – este posibilă numai prin legi imuabile; ceea ce este bun trebuie să se conformeze acestui Tao și, prin definiție, ceea ce este bun trebuie să fie în primul rând ceea ce este adevărat. A perverti sau a ascunde adevărul cuvintelor, sau orice este adevărat, înseamnă a ataca Adevărul în sine, adică Tao, începând astfel să fie măcinat tot terenul solid de pe care se poate opune orice fel de rezistență împotriva invaziei lipsei de sens și a dezordinii totale. În cele din urmă, nicio concepție despre valoarea umană – și niciun adevăr de neclintit – nu vor putea atunci să reziste acestui asalt, și astfel ne desființăm pe noi înșine, împreună cu percepția noastră asupra realității, și inumanitatea triumfă asupra omului și abisul ne înghite.
Lyons vorbește despre cum bunătatea nu este același lucru cu a fi ”drăguț” și despre cum uneori Binele trebuie să ia sabia în mâini pentru a apăra adevărul. El citează cu amabilitate cartea mea:
Așa a fost dintotdeauna. În manualul său de atitudine contra-totalitară, Să nu trăim în minciună (îl puteți găsi aici), autorul Rod Dreher vorbește despre experiența disidenților cehi și a altor disidenți est-europeni care au trăit sub regimuri comuniste, și care i-au povestit că au ajuns repede să-i aprecieze, mai presus de toți și toate, pe aceia dintre semenii lor, bărbați și femei, care aveau un curaj autentic. Nicio altă virtute nu a fost mai valoroasă în lupta împotriva regimului minciunii cu care se confruntau, nici mai rară. Indiferent de naționalitate, religie, înclinații politice sau eșecuri personale, toți cei care au dat dovadă de curaj real au fost o frăție de o valoare neprețuită.
Tocmai purtam o discuție despre asta la începutul acestei săptămâni – despre cum Kamila Bendova mi-a spus că cea mai importantă calitate pe care o căutau la cei care li se alăturau era curajul. Ea a spus că ea și soțul ei, ambii catolici stricți, știau că era mult mai folositor să stea alături de hippies care împărtășeau prea puține sau poate numai una dintre valorile lor politice sau religioase, dar care aveau curaj, decât să se alieze cu acei colegi catolici care-și țineau capetele-n jos și gura închisă pentru a evita necazurile.
Eseul lui Lyons se încheie cu o discuție despre transumanism și despre planurile globaliștilor precum Klaus Schwab, ale infamiei „Great Reset”, de a cuceri Natura și de a face totul controlabil. Nu acordăm suficientă atenție acestor oameni și planurilor lor, pentru că au susținători extrem de bogați, inclusiv guverne. Eseul lui Lyons se încheie cu un apel la luptă:
Bănuiesc că marea zeitate Inteligența Artificială nu va sosi prea curând, și nici împărăția raiului său. Dar mi se pare că, într-un fel, Istvan are dreptate: într-adevăr vine un război… Un război pentru apărarea Normalului de Minciună. Un război pentru libertatea de a rămâne om. Un război care poate să fie câștigat și va fi câștigat doar de Oamenii cu Piept. Acesta și nu altul este adevăratul mare război al timpului nostru – și, într-adevăr, este deja aici. Nu avem de ales decât să ne adunăm curajul și să luptăm cu el, sau să pierim.
Vă rog, citiți-l integral și distribuiți-l pe scară largă. Și ar trebui să vă gândiți cu tărie să vă abonați la canalul Substack al lui Lyons, The Upheaval, unde a apărut pentru prima dată acest eseu.
Am citit acest eseu înainte de a susține o prezentare la o conferință la care particip, în care un prezentator german a exemplificat tipurile de materiale pe care radiodifuzorii germani cu finanțare publică le dau la televiziune și, mai frecvent, pe canalele de socializare destinate copiilor. Oricât de rău credeți că ar fi în SUA, să știți că Germania nu e departe de noi pe drumul spre iad. Prezentatorul ne-a arătat capturi de ecran cu tot felul de chestii pornografice pentru copii, cu explicații despre cum să se masturbeze, poziții în care pot face sex, diverse perversiuni („Tatăl meu este poliamoros”, „Am avut o boală sexuală și nu mi-e rușine”, „Cum era să fiu violat de bunicul meu”, „Ce gust are să bei sânge”) și, bineînțeles, propagandă pro-trans. Pentru copii. Din banii publici, ai contribuabililor.
Aceasta este Germania, dar Programatorii noștri se ocupă și de asta. Pentru așa ceva este Drag Queen Story Hour (Ora poveștilor citite de travestiți). Acești părinți supărați pe care îi vedem citând cu voce tare în ședințele consiliilor școlare din cărțile sexuale murdare oferite de sistemele școlare publice se ridică împotriva Programatorilor N.I.C.E. Procedând astfel, ei înfruntă autoritățile școlare, mass-media și pe toți cei mari și puternici din societatea noastră pervertită. Și asta:
(Grafic:
Un părinte din Dearborn, MI, citește din cartea pornografică „Flamer”, care este disponibilă în școala copiilor săi.
Amintiți-vă că atunci când ne spun „interzicători de cărți”, se referă la părinții care nu doresc ca copiii lor să citească pornografie ca aceasta la școală.)
Programatorii sunt ocupați să distrugă orice idee de Normal în inimile și mințile acestor copii. Nu se vor opri aici, acești totalitari N.I.C.E. Am spus în Opțiunea Benedict și în Să nu trăim în minciună ce cred eu despre cum le putem rezista. Această nouă carte la care lucrez va fi despre revrăjirea lumii – despre care Lyons mă face să realizez că este o modalitate de a retrezi lumea la realitatea Tao, a valorilor obiective, încorporate de Logos în lume. Numai un simplu creștinism moralist nu va fi suficient pentru a ne da puterea de care avem nevoie pentru învinge acești vampiri odioși.
Traducere de la https://www.theamericanconservative.com/against-the-n-i-c-e-conditioners/
Reacționarii 