Tovarășe, nu fi trist: Lenin merge înainte, prin curentul progresist (I)

lui Paul

Deseori se face referire în discursul public românesc la supraviețuirea comunismului ca problemă semnificativă a societății, la nevoia condamnării și anihilării oricăror rămășițe ale acestuia – și, evident, la înlăturarea celor identificați a fi comuniști. Problema, însă, este că acești promotori ai anti-comunismului par a lupta numai cu ipostaza defunctă a comunismului, cu cadavrul lui – singurul pe care îl pot recunoaște – și nu sesizează cum crește, chiar lângă ei, forma sa nouă și vie (nu de puține ori chiar cu ajutorul lor), formă căreia îi duc mai departe ideile, deseori sub titlu de „anti-comunism” sau „eliberare de metehnele comunismului”.

Se întâmplă asta pentru că cei mai mulți dintre ei și-au concentrat atenția doar asupra oamenilor vremelnici (comuniștii X, Y sau Z), asupra ipostazelor trecătoare în care s-a materializat comunismul (partidul A, regimul B), eventual asupra etichetei „comunism”, dar prea puțini sunt atenți la esența doctrinei, la nucleul ideatic efectiv care îi este izvor și motor și care i-a mobilizat pe acei comuniști ori a pus în mișcare formele cunoscute în care comunismul s-a manifestat. Prea puțin s-a dat atenție acelor obiective generoase care au sedus de-a lungul timpului intelighenția de oriunde: o lume a egalității, a frățietății (tovărășiei) între oameni și popoare, a eliberării de constrângerile moralei opresive și instituțiilor care au perpetuat-o (familia patriarhală, Biserica) și a dreptății populare prin lichidarea elementelor „dușmănoase” – și aproape nimeni nu remarcă proliferarea acelorași idei și obiective sub noi ambalaje, doar un pic cosmetizate.

Cumva, aceste obiective nu sunt deloc puse în discuție – și este și firesc, atunci când locul Împărăției Cerurilor și al mântuirii este înlocuit în mod total și absolut de lumea de aici și de dobândirea unei iluzorii fericiri ca scop final. Ne rămâne, așadar, să încercăm iar și iar, în alte formule, să atingem aceeași Fata Morgana pentru a constata, apoi, că au fost din nou încălcate nobilele idealuri ale socialismului.

Parafrazând o vorbă a lui Ronald Reagan, comunismul se întoarce azi sub numele de liberalism.

Cum e posibil așa ceva?

Edmund Burke remarca acum 200 de ani:

„Răul este însă ceva şi mai inventiv. În timp ce voi mai discutaţi încă despre forma sub care el se înfăţişează, el a încetat deja să mai existe în acel loc. Acelaşi viciu se încarnează într-o nouă formă. Spiritul transmigrează; şi, departe de a-şi pierde suflul vital prin schimbarea formei, el este reînsufleţit în noile sale organe de vigoarea proaspătă a unei activităţi juvenile. El continuă să circule peste tot, să facă ravagii, în vreme ce voi îi executaţi doar forma exterioară, sau doar îi distrugeţi mormîntul. Vă lăsaţi înfricoşaţi de fantome şi apariţii, în vreme ce casa vă este bîrlog al hoţilor. La fel se întîmplă cu toţi cei care, oprindu-se la nivelul carcasei şi al învelişului superficial al istoriei, îşi închipuie că poartă război împotriva intoleranţei, a mîndriei şi cruzimii, cînd de fapt, sub pretextul luptei în numele stîrpirii principiilor putrezite ale facţiunilor decrepite ale trecutului, ei autorizează, în cadrul diferitelor facţiuni ale prezentului dându-le apă la moară, aceleaşi vicii înspăimîntătoare, poate chiar și mai rele.” („Reflecții asupra Revoluției din Franța”).

Capacitatea de supravieţuire a comunismului stă în abilitatea lui de a se infiltra și camufla, imediat după eșec, în cadrul mişcărilor finale de reacţie la propriile consecințe tragice, mișcări de contestare pe care apoi le deturnează în direcția acelorași obiective cu care pornise și în precedenta încercare. Regimul comunist anterior nu mai era la momentul căderii decât o carcasă goală și eșuată – spiritul revoluționar care-i dăduse viață luând deja chip contestatar. În fond, când lumea cere libertate și dreptate după experiența tragică suferită, nu sunt greu de împins revendicările, din nou, în zona ispitei schimbării lumii.

Această infiltrare nu e atât premeditată la nivel uman, cât are loc la nivel de idei (ideile seducătoare nu mor, ci atunci când dau greș sub un chip găsesc un altul în care să se manifeste) și se produce imediat ce falimentul vechii formule nu mai poate fi ascuns şi evitat; precum șarpele, se leapădă de pielea învechită și rămasă nefolositoare, pentru a apărea într-una nouă și strălucitoare – la adăpostul căreia poate vitupera condamnări împotriva fostei îmbrăcăminți. Cea mai eficace tactică de supraviețuire a comunismului atunci când a eșuat sub această denumire este aceea de a-și proclama ideile esențiale drapate în anti-comunism; satan se prezintă deseori ca înger de lumină, ne avertizează Sf. Ap. Pavel.

Comunismele (sau daţi-le orice nume sub care s-au făcut de-a lungul vremii ori se fac în prezent cunoscute: socialism, bolşevism, progresivism, mai nou chiar liberalism) au capacitatea de a seduce prin proiecţia unui viitor generos, ambalat în intenţii minunate, moral legitime (cel puțin într-o morală imanentă) şi promovat de oameni instruiţi (şi Troţki, Lenin, Pol Pot sau Castro au fost nu doar oameni noi şi curaţi la vremea lor, ci și intelectuali) în termeni care nu pot fi nici formal, nici moral contestaţi („libertate”, „egalitate”, „fraternitate”, „drepturile omului” şamd) şi care, astfel, sunt apropriați fraudulos.

Cu alte cuvinte, pentru a se ajunge la sumbrul stalinism ori la sordidul ceaușism, a fost nevoie mai întâi de entuziasmul și credința intelighenției înaintașilor lui Lenin și a contemporanilor lui într-un proiect al unui viitor luminos și al unei lumi drepte și eliberate de niște eroi civilizatori – credință ce a emulat în continuare cohorte de adepți în lumea intelectuală și universitară din spațiul occidental chiar în timp ce comunismul făcea ravagii în URSS și apoi în Europa de Est.

Comunismul este mai întâi Troțki – și abia apoi Stalin și Ceaușescu.

E adevărat, eroii care promit un viitorul minunat din teorie (stârpirea inegalităților de gen, eradicarea xenofobiei, o lume fără granițe, a tuturor, unde vom trăi ca frații în bunăstare indiferent de etnie, culoare șamd) sunt nevoiți, pentru asta, să distrugă drepturi, situații și destine concrete, dar mulțumită generozității intențiilor profesate, orice evocare de către sceptici a riscului unor consecinţe colaterale nedorite, a unor efecte adverse mai grave decât presupusul „Bine” proiectat, a dificultăţii sau disfuncţionalităţii celor propuse, orice punere sub lupă a conţinutului concret a ceea se ascunde în spatele cuvintelor altfel unanim acceptate ca exprimând „Binele” sunt văzute ca reacţionarism meschin, interesat şi de rea-credinţă, menit să pună piedici acestui „Bine”, numai bun de înfierat.

Aceste intenţii bune care pavează drumul către iad, acest „mai bine” care e duşmanul binelui, sunt cele care seduc: nu te poţi opune lor fără a fi considerat rău-voitor, tocmai pentru că sunt atât de generoase şi bine-intenţionate.

Lenin nu promite Ceka, Stalin nu promite Gulagul – tot așa cum promisiunile progresiştilor de azi nu vorbesc atât despre pedepse pentru exprimarea prea liberă a opiniilor neconforme sau pentru neacceptarea viziunii lor asupra lumii, cât despre viitor luminos, libertate („eliberarea” de sub constrângerile moralei burgheze), egalitate (înţeleasă ca „dreptate” socială) şi frăţietate (unanimitate). Or, cine nu ar vrea un viitor mai bun, o lume mai dreaptă şi mai liberă? Ceka şi Gulagul ieri – sau azi, CNCD (Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării) ori stigmatizarea socială – sunt doar „medicamente neplăcute, dar din păcate necesare”, pentru „tratarea societăţii de elementele bolnave care se opun acestui viitor extraordinar”, nu-i aşa?

„Nu ştii, te învăţăm; nu poţi, te ajutăm; nu vrei, te forţăm” – spunea Lenin.

Atâta doar că, după instalarea şi aplicarea pe scară largă a noii viziuni, disfuncţionalitatea socială şi eşecurile se fac din ce în ce mai mult simţite: Cine e de vină? Urmează faza a doua, „ascuţirea luptei de clasă” şi găsirea de noi vinovaţi printre opozanţi.

În paralel, cuceririle revoluţiei încep să se transforme în opusul celor clamate iniţial. În locul libertăţilor promise apar forme mult mai extinse de servitute şi constrângere, iar în loc de egalitate şi dreptate se produce doar o schimbare a categoriilor privilegiate.

În ultima fază, falimentul nu mai poate fi ascuns, în ciuda încercărilor de a-l masca prin propagandă. E limpede că revoluţia a eşuat, pentru că aproape toată societatea resimte consecinţele nefericite, uneori tragice. Urmează căderea şi, după cădere, condamnarea regimului adus de revoluţia comunistă și reabilitarea – tardivă – a victimelor.

Dezastrul care urmează impunerii sau implementării revoluţiilor comuniste nu apare imediat; rapiditatea falimentului depinde de forţa cu care sunt aplicate pe scară largă ideile pe care aceste revoluţii şi le propun și de resursele de cheltuit ale societății.

Pe de altă parte, recunoașterea victimelor revoluţiei comuniste e, în primă fază a noii regim, redusă: la început acestea sunt expuse ca simpli duşmani ai Binelui ce îşi merită soarta, pentru că i s-au opus; victimele devin relevante și sunt reabilitate abia la final, după falimentul regimului, când sunt utile ca argument pentru condamnarea acestuia.

La urma urmei, în faza de început a comunismului au existat și beneficiari ai noului sistem, arătați ca probă a valabilității ideilor acestuia și care lasă în umbră victimele „colaterale” ce strică tabloul; pentru contemporani, victimele nu au fost victime: ele trebuie să aștepte mai întâi prăbușirea iluziei pentru a li se recunoaște acest statut.

Problema e că ceea ce este supus condamnării generale post-cădere nu e răul în rădăcina lui, ci carcasa (o denumire abstractă, „comunism”); nu conținutul ideatic care a generat răul (proiecția utopică a unei „lumi mai bune” prin constrângerea naturii umane după cadrul unei axiologii și etici abstract-raționale, adică artificiale, în locul celei naturale și tradiționale, adică asumată firesc) ci doar manifestările și rezultatele sale (absenţa libertăţilor şi disfuncţiile generalizate în societate). În fond, comunismele operează cu obiective vagi și alunecoase (egalitate, libertate, solidaritate) crezând că acestea pot fi instaurate prin decret după grila în care le-au înțeles promotorii lor; libertatea este „necesitatea înțeleasă”, se spune, dar necesitatea se constituie în comandamentele minților „eroilor luminatori”.

Cu alte cuvinte, răul este identificat doar în forma sa exterioară și în manifestările instalării lui sau ale falimentului final, iar nu şi în cauzele şi bunele intenţii care le-au generat, adică în forma potențială originară. Acestea din urmă au rămas neatinse şi nu doar frecventabile, ci în continuare luminoase şi inspiratoare de noi proiecte – câtă vreme se prezintă ca fiind opuse ipostazei în care s-a materializat și a fost cunoscut comunismul la originea căruia s-au aflat.

E condamnat, astfel, răul resimţit concret (opresiune) – rezultat al unor idei care îşi propuneau contrariul („eliberarea” de presupusa formă tradițională de „opresiune”); dar noii idealiști ai unei lumi minunate vor cere, din nou, noi forme de „eliberare” de sub presupuse forme de opresiune (de fapt, de sub morala tradițională) – și vom obține, cel mai probabil, un alt soi de opresiune.

E ca și cum ni s-ar oferi tratarea urmărilor intoxicării cu un drog, prin consumarea altuia.

Un drog ne-a promis cândva o lume nouă eliberată de vechile sale legi, dar ne-a adus robie și lanțuri de care cu greu ne-am putut elibera.

Un drum ar putea fi cel spre libertate autentică, prin restaurarea vechilor aspirații orientate spre Cer și spre propria îmbunătățire, trădate odată cu primul drog revoluţionar, sau ar putea fi cel înşelător, al încercării unui nou stupefiant, al unei noi tentative de a-i schimba pe ceilalți, de a schimba lumea, al unei noi false „eliberări” – pentru că tot sub marca „eliberării” ni se oferă produsul și cu aceeași irezistibilă publicitate – la fel de irezistibilă ca și puterea distructivă cu care va veni.

Ceea ce trebuie reținut este că deseori inițiatorii fiecărui nou ciclu nihilist (socialist, comunist, progresist șamd) sunt sincer convinși că acționează în numele Binelui; abia apoi apar profitorii, interesele care leagă și orgoliile. De aceea e de preferat scepticismul prudent înaintea oricărei soluții de îndreptare generală a lumii, mai ales prin redefinire sau coerciție; e mult mai sănătoasă urmărirea satisfacerii unor nevoi concrete imediate decât fantezii cu o lume nouă sau cu oameni noi. Așadar, când veți auzi despre înfrățirea cu toate semințiile lumii chemate să ne coloreze continentul, despre revoluția sexuală și de gen permanentă, despre eliberarea de tradițiile învechite și despre toxicitatea Bisericii, gândiți-vă că în loc de curcubeu și diversitate veți da la capăt de un nor cenușiu și greu ca un plumb.

• Pentru partea a doua a articolului, a se vedea aici: Tovarășe, nu fi trist: Lenin merge înainte, prin curentul progresist (II)

Sursă foto: rbth.com