de Paul Gottfried
Membrii ei promovează constant o agendă progresistă radicală, în ciuda concepției larg răspândite că ar fi oameni din linia dură a dreptei.
Într-un articol perspicace – și pe bună dreptate pasional (citește aici), în care explică de ce „capitalismul justițiaro-revoluționar woke este un post de avangardă al lipsei de libertate”, Rod Dreher observă că corporațiile americane au devenit radical totalitare și distrugătoare social. Urmând preceptele politicii intersecționale și ale îndoctrinării împotriva albilor și a masculinității, directorii corporatiști le impun acum angajaților niște restricții năucitoare, de-ți stă mintea în loc: începând cu a le interzice să folosească pronume personale care specifică genul persoanei și terminând cu a-i obliga să asiste la tirade împotriva „privilegiului albilor”.
Mai departe:
„Binecunoscutele categorii care opun stânga contra dreapta nu mai servesc drept repere fiabile pentru realitatea noastră culturală. Stânga culturală a capturat structurile birocratice din corporațiile americane. Un lucru pe care-l auzim foarte des de la amicii noștri stângiști este că Marile Corporații sunt conservatoare și că n-ar face pentru nimic în lume ceva care să le afecteze profiturile. Pardon! Am văzut cu ochii mei companii care vor face de bunăvoie lucruri corecte politic, care efectiv le dăunează modelului de afaceri, dar care le aduc managerilor firmei bătăi prietenești pe umăr din partea congenerilor din aceeași cohortă socială”.
Hannah Arendt, în clasica ei lucrare de după Al Doilea Război Mondial numită „Originile totalitarismului”, scoate în relief caracteristicile societăților totalitare. În această carte întâlnim două exemple respingătoare de autorități care controlează totul: Germania nazistă și Rusia lui Stalin.
Un mod prin care aceste regimuri dezagreabile au căutat să exercite controlul asupra cetățenilor a fost prin forțarea lor să accepte și să afirme opinii despre care orice om cu o fărâmă de minte știa că nu sunt adevărate. Obligându-i pe toți să mintă, statul totalitar definea realitatea pentru nenorociții săi supuși sau o redefinea într-o manieră care contrazicea flagrant ceea ce se vedea cu ochiul liber și era chiar de la sine evident.
În timpurile noastre, de exemplu, universitățile și statul managerial tratează „genul” ca pe ceva pe care ar trebui să avem voie să-l schimbăm singuri de câte ori avem chef, în funcție de sentimentele noastre și de eventualitatea ca niște băieți adolescenți să vrea să participe la un eveniment sportiv rezervat femeilor, pretinzând că și-au schimbat sexul. Recent, activistul conservator Michael Knowles (vezi aici) a fost stropit cu o substanță chimică albastră de către un activist LGBT pentru că a afirmat, în timpul unui discurs ținut la Universitatea Missouri-Kansas City, că „bărbații sunt diferiți de femei”. La data respectivă, reacția mea a fost că numai un nătâng ar încerca să discute în contradictoriu pe această temă cu fanaticii unei ideologii sau cu cei care încearcă prin intimidare să ne determine pe toți ceilalți să acceptăm ca legitime niște simple absurdități.
Dar am putea remarca și altceva la modul în care directorimea corporatistă totalitară ne răpește libertatea și sănătatea psihică. Managerii aceștia primesc un grad considerabil de asistență de la statul administrativ, prin intermediul mass-mediei și al sectorului culturii, geșit denumite „educative”. Se bucură de un sistem de sprijin foarte puternic. Mai mult decât atât, despre acești magnați ai lumii financiare și ai celei comerciale toată lumea își închipuie, eronat, că ar fi oameni de dreapta. Am auzit repetat acest lucru de la colegi din lumea academică, atunci când am remarcat, ca profesor universitar, cât de radicali cultural au devenit capitaliștii noștri corporatiști de pe Wall Street.
Colegii mei de serviciu presupuneau că orice lucru asociat cu capitalismul trebuie să fie „conservator”, deoarece capitaliștii sunt împotriva clasei muncitoare. Această analiză arhaică interpretează complet greșit situația curentă. Aplicând un model depășit al luptei de clasă în accepțiune marxistă, nu ne spune absolut nimic despre ce se petrece în epoca actuală. Astăzi, clasa muncitoare din America și din Europa Occidentală este de obicei aliată cu dreapta culturală, pe când titanii noștri financiari și directorii generali de mari firme sunt, în majoritate, acolo unde îi localizează Rod Dreher, adică la stânga culturală. Ar fi cu totul imposibil să găsim un sens rațional polarităților noastre politice și culturale, dacă nu facem o inversare a paradigmei economice marxiste.
Încă un aspect pe care aș vrea să-l semnalez în privința „capitalismului justițiaro-revoluționar woke”, ca om care tocmai a terminat o carte despre antifascism, este acela că, pentru stânga culturală, dușmanul fascist nu dispare niciodată. Conform doamnei critic de film Manohla Dargis, comentând pe marginea peliculei Dunkirk în publicația New York Times, „lupta împotriva fascismului continuă”. Iar unii ca profesorii Tim Snyder (aici) și Jason Stanley de la Universitatea Yale, au adunat bani cu lopata, publicând comparații întinse pe cărți întregi între Germania lui Hitler și America lui Donald Trump.
Oamenii „de bine”, care le impun reguli de corectitudine politică propriilor lucrători, care nu mai înțeleg nimic și nici nu se pot împotrivi, și presa care nu mai încetează să facă praf „dreapta autoritară”, continuă să se bată cu Hitler. Războiul contra nazismului nu s-a încheiat în 1945. Și va continua până în momentul când stânga culturală nu mai consideră că îi este util strategic să invoce un pericol hitlerist. Citind cartea lui Mark Bray, Antifa: The Antifascist Handbook, am descoperit că nu doar Trump este noul Hitler. De asemenea, pare că oricine atacă orice politică publică susținută de stânga intersecțională, se face vinovat de complicitate cu fascismul. Mai mult decât atât, nu este posibilă nicio critică la adresa imigrației peste granițe deschise, pe care Bray să nu o stigmatizeze ca fiind fascistă sau să nu o identifice cu tirania „autoritaristă”.
Mă întreb, de asemenea, dacă nu cumva tot ce urmăresc capitaliștii justițiaro-revoluționari este fapt aprobarea socială. S-ar putea să fie mai mult decât atât, dacă vrem o explicație suficientă pentru motivele care-i fac pe acești inși dezagreabili să se poarte așa cum se poartă. Oricât de straniu ar părea, unii dintre acești actori chiar cred, probabil, în ceea ce fac. Dată fiind educația lor și socializarea, este perfect posibil ca lucrurile pe care acești capitaliști justițiaro-revoluționari le impun cu forța angajaților lor să reflecte un sistem de convingeri internalizate. Chiar și elitele pot îmbrățișa idei lunatice, atât din convingere personală, cât și din sentimentul că promovează Binele.
Traducere după https://www.theamericanconservative.com/articles/please-the-capitalist-class-is-anything-but-conservative/
Paul Gottfried este redactor-șef al publicației Chronicles. Totodată, este profesor emerit de științe umaniste, titularul catedrei Raffensperger in cadrul Elizabethtown College, unde a predat timp de 25 de ani, bursier Guggenheim și posesorul unui doctorat de la Yale. A scris 13 cărți, cea mai recentă fiind Fascism: Career of a Concept and Revisions and Dissents.
Sursă foto: aici
Reacționarii 