Michael Hanby
Nu există ideolog mai mare, nici mai sincer convins în propria-i amăgire de sine, decât pragmaticul care e convins că n-are nicio ideologie. Elita noastră progresistă e plină de inși a căror credință nestrămutată în propria corectitudine îi ușurează de povara cunoașterii de sine. Și totuși, pragmatismul este cadrul în care trăim cu toții în prezent, ne mișcăm și ființăm, este orizontul dincolo de care nu putem vedea. Ca să cuprindem cu mintea acest lucru, avem nevoie de perspectiva cuiva din afară.
Această perspectivă ne este oferită în cartea The Crisis of Modernity („Criza modernității”), o antologie postumă de eseuri scrise între 1968 și 1989 de filozoful catolic italian Augusto Del Noce. Del Noce s-a dovedit remarcabil de profetic, anticipând apariția în final a căsătoriei între persoane de același sex, atunci când lucrurile de acest fel abia dacă se discutau în șoaptă printre membrii avangardei. A fost poate primul care să înțeleagă că trăim într-o societate tehnologică dominată de scientism și erotism. Ambele disprețuiesc ordinea naturală, reducând mediul înconjurător și corpul omenesc la statutul de simple instrumente. Evaluarea metafizică pe care Del Noce o face scientismului și revoluției sexuale oferă o foarte necesară corecție tendinței americane de a trata la modul separat aceste probleme, iar pe a doua și printr-o prismă moralistă, însă adevăratul lui geniu rezidă în recunoașterea formei politice pe care au îmbrăcat-o aceste uriașe schimbări.
La fel ca Wilhelm Reich, care a popularizat termenul, Del Noce vede revoluția sexuală ca pe un punct culminant al „revoluției totale”. Este una din fațetele unei „forme noi, mai periculoase și mai radicale, de totalitarism”, decât oricare alta văzută până acum, „cu toate că aceste noi luări de poziție se pretind a fi reprezentantele celui mai înalt grad de democrație și antifascism”. Spre deosebire de autoritarismele precedente, nu este vorba de un program politic pozitiv, înclinat spre dominație mondială, ci de un „totalitarism negativ al dezintegrării”, având ca țel distrugerea perpetuă a ordinii precedente.
Ordinea însemnată pentru distrugere poate fi rezumată într-un singur cuvânt: Europa – sinteza intelectuală și spirituală a Romei, Atenei și Ierusalimului. Noul totalitarism procedează prin a nega orice formă de transcendență, în special adevărul religios și rațiunea universală pe care Del Noce o numește „platonism”. Realitatea se vede astfel reconcepută ca „sistem de forțe, nu de valori”. Ființa și natura sunt dizolvate în curentul istoriei. Iar adevărul este redus la „situații” sociale și psihologice, care se cuvin administrate de specialiștii științelor sociale.
Acest totalitarism este unul complet pentru că se debarasează de ideea adevărului și rațiunii universale, reducându-l pe primul la statutul de funcție pragmatică, iar pe cea de a doua, la cel de analiză empirică. Acest scientism deschide larg ușa pentru ceea ce Del Noce numește, urmându-l pe Michele Federico Sciacca, „domnia stupidității”. Argumentația devine imposibilă, pentru că afirmările adevărului sunt atacate ca expresii ale interesului de clasă, bigotismului sau psihozei. Întrebările ultime, supreme, nu mai pot fi puse într-un mod public, și cu atât mai puțin să li se răspundă. „Numai ce se supune observării empirice și se poate reprezenta empiric … «este»”, deci și gândirea în sine se vede redusă la rafinarea tehnicii și multiplicarea mijloacelor. După negarea transcendenței, politica însăși îi ia locul și devine orizontul transcendent, iar etica, la fel ca adevărul, se vede subsumată formei războiului.
Del Noce arată cum înfrângerea marxismului ca program politic și economic viabil coincide cu triumful lui suprem ca forță socială și culturală. Cumva, o filozofie campioană a revoluției proletariatului și a utopiei muncitorilor a sfârșit prin a fi o filozofie a ultimilor oameni nietzscheeni – a burgheziei occidentale. Del Noce o pune pe seama contradicției din gândirea marxistă, între materialismul istoric (care duce la relativism) și materialismul dialectic, care alimentează pretențiile absolute ale spiritului revoluționar. Marxismul clasic contesta metafizica tradițională și ridica devenirea peste ființare, dar măcar păstra credința într-o ordine obiectivă a valorilor care reflectă necesitățile istoriei. În timp, însă, teleologia și escatologia materialismului dialectic nu au putut ține piept „revoltei împotriva ființării”, latentă în gândirea lui Marx. „Spiritul negației” ajunge astfel în cele din urmă să nege însăși escatologia lui Marx. Dacă utopismul e să supraviețuiască, ar fi „un utopism în sens modern, care a apărut prima dată când Bacon a pus semnul egal între știință și putere”.
Transformarea a fost adusă de contopirea, în cele din urmă, a marxismului cu psihanaliza. „Lupta de clasă” din Occident s-a văzut subordonată unei forme mai generalizate de „luptă împotriva oprimării”, având ca țintă în special căsătoria și familia – cele mai profund înrădăcinate surse de „oprimare”. Abia aici, odată cu apariția revoluției sexuale, a putut revoluția marxistă să devină cu adevărat totală.
Marxismul a fost o forță politică mult mai puțin viabilă în America decât în Europa, ceea ce nu a făcut însă ca America să fie imună la absolutismul tehnocrat. Del Noce înțelege că presupozițiile metafizice esențiale ale tehnocrației – reducerea formei la forță, a ființării la istorie, a substanței la operație, a adevărului la funcție, a cunoașterii la inginerie și a autorității la putere – erau prezente în America încă mult înainte să apară Școala de la Frankfurt. La fel ca Reich, opinează că America este solul cel mai fertil pentru revoluția sexuală și citează aprobator spusele lui Sciacca din 1954, când anticomunismul american era puternic.
Cu toate că societatea din Statele Unite se descrie pe sine ca fiind creștină, filozofia americană este în esența ei complet atee. Și nu doar atât: este marcată de idolatria științei, unealta care va schimba radical umanitatea prin dezvoltarea tehnică și va aduce omenirii toată fericirea pe care omul, prin „natura” lui, poate să și-o dorească.
Atunci, poate că tehnocrația exemplifică vreun soi de „convergență” evolutivă. Influența oricărui curent de gândire contează mai puțin decât simplul fapt al desfășurării tehnologice a modernității.
Indiferent de sursele filozofice ale crizei noastre, și ele sunt nenumărate, Del Noce i-a sesizat esența. Și el ne avertizează că va continua în ritm susținut, până când vom reuși, cumva, să redescoperim o etică distinctă față de politică, un adevăr distinct față de funcție și o autoritate distinctă față de putere. El citează aprobator spusele lui Erich Fromm: „pentru prima dată în istorie, supraviețuirea fizică a speciei umane depinde de o schimbare radicală a sufletului omenesc” și adaugă că „pentru prima dată în istorie, supraviețuirea lumească este încredințată transformării religioase”.
Dar Del Noce nu este un simplu triumfalist. După el, catolicismul progresist (o categorie care ar include, în opinia lui, atât stânga catolică, cât și elemente ale dreptei catolice) a ajutat și a fost complice la noul totalitarism, găsindu-și un adăpost confortabil înăuntrul lui. Vedem acest lucru de fiecare dată când Biserica abdică de la „platonismul” ei inerent, vorbind în limbajul psihologiei, sociologiei, economiei și politicii, mai degrabă decât în limbile ei naturale ale metafizii și teologiei. Dacă Del Noce nu se înșală, atunci izbăvirea de criza noastră civilizațională începe nu cu simpla convertire la creștinism, ci cu convertirea creștinismului la adevărul propriului său Logos. În șiretenia providenței, criza modernității s-ar putea totuși să ne ofere încă ocazia de a redescoperi și îmbrățișa acest adevăr.
Traducere după https://www.firstthings.com/article/2017/06/what-del-noce-saw
Sursă foto: aici
Reacționarii 