Democrația conservatoare (II)

de Yoram Hazony

[prima parte a articolului o găsiți aici și recomandăm lectura ei prealabilă]

Așa cum am spus la început, mulți dintre cei mai înzestrați scriitori și intelectuali pe care-i avem fac constant eforturi pentru a ne convinge că nu avem de ales, că nu putem fi decât liberali. Ori asta, ori marxismul sau fascismul. Și de vreme ce asemenea alternative sunt dezgustătoare (afirmație pe care eu unul o aprob pe deplin), prin eliminare, iată: nu poate exista alternativă în afară de a te face liberal.

Adeseori îmi e greu să înțeleg dacă o asemenea pretenție este doar un produs al ignoranței, sau dacă nu cumva ea nu reflectă intenția unora de a manipula cu bună-știință. Oricum ar fi, argumentul dat insistă pe ideea că nu avem de ales decât între cele trei doctrine antireligioase, antitradiționaliste, ale secolului 20, și că singurul drum deschis înainte este cel mai puțin groaznic dintre acestea trei.

Prin repetarea acestei teze la nesfârșit se ascunde, însă, posibilitatea că existau – până destul de recent – și alternative conservatoare la liberalism, alternative care ne ofereau un model diferit pentru a conceptualiza viața publică.

Cuvântul „conservator” e adesea trecut ca sinonim pentru „tradiționalist”: un conservator este acela care se străduie să apere și să împingă mai departe tradițiile politice și intelectuale ale tribului sau națiunii din care face parte. Sigur, aceasta nu presupune că un conservator va trebui să apere orice nerozie care va fi fost cândva parte din acea tradiție. Orice tradiție politică se ajustează, cu timpul. Dar dacă e de făcut o schimbare, atunci conservatorul va dori ca ajustările să fie operate în baza principiilor interne ale ordinii existente – și urmărindu-se mereu consolidarea structurii unice a ordinii politice ca întreg.

Ce putem observa: conservatorismul nu este de aceeași categorie cu marxismul și liberalismul – ambele fiind teorii universale ce propun un răspuns unic la chestiunea binelui politic pentru oricare dintre națiuni, oriunde pe pământ, oricând în istorie. Unde acestea sunt teorii universaliste, conservatorismele pot fi la fel de multe pe cât există tradiții naționale și tribale. Există tradiții conservatoare în China și India, în Rusia și Germania, tradiții care diferă radical de a noastră – și fiecare dintre ele poate prezenta aspecte atractive, sau nu. Însă conservatorul din mine nu resimte vreo datorie de a le apăra pe toate la un loc – și nu voi nu ar trebui s-o faceți.

Ce mă interesează pe mine este o anumită tradiție a conservatorismului politic, și anume tradiția conservatoare a țărilor anglofone, pe care o voi numi a conservatorismului anglo-american. Această tradiție merge în sus până la epoca medievală. Putem însă distinge o perioadă, să-i spunem clasică, pentru această tradiție – perioadă care începe cu John Fortescue în anii 1470 și este continuată de personaje precum Richard Hooker, Sir Edward Coke, John Selden, Edward Hyde (Earl of Clarendon), Sir Matthew Hale, Sir William Temple, Jonathan Swift, Sir William Blackstone, Josiah Tucker, Edmund Burke, John Dickinson, John Adams, George Washington și Alexander Hamilton. Filosofii scoțieni, de pildă David Hume, Adam Smith, Adam Ferguson și Thomas Reid, și-au adus și ei o contribuție majoră la această tradiție.

Am descris această tradiție anglo-americană într-un eseu, „Ce este conservatorismul?”, scris împreună cu Ofir Haivry pentru revista American Affairs. Ceea ce propunem acolo este că tradiția conservatoare anglo-americană poate fi caracterizată ca fiind construită în jurul a cinci principii:

1. Empirismul istoric. Autoritatea guvernului derivă din tradiții constituționale despre care putem ști, în urma experienței istorice de termen lung a unei națiuni-date, că ne vor oferi stabilitate, bunăstare și libertate. Acestea sunt rafinate prin încercare și eșec de-a lungul multor secole, prin intervenții reparatorii și ameliorări unde se dovedește a fi cazul, în vreme ce se încearcă menținerea integritatea edificiului național moștenit. Un asemenea empirism istoric atrage după sine o perspectivă sceptică față de dreptul divin al conducătorilor, față de universalitatea drepturilor umane, și față de tot ce este sistem abstract, universal. Documentele scrise exprimă și consolidează tradițiile constituționale ale unei națiuni, dar ele nu pot nici circumscrie, nici defini, întregul acestei tradiții politice.
2. Naționalismul. Ființele umane nu sunt indivizi izolați, ci formează colectivități naționale, caracterizate de loialități mutuale și tradiții moștenite unice. Diversitatea experiențelor naționale face că națiuni diferite vor produce tradiții constituționale și religioase diferite. Tradiția anglo-americană se extrage din principiile unui stat național liber și drept – care își trasează parcursul fără intervenții din afară; originea acestuia se găsește în Biblia ebraică. Principiile includ conceptualizarea națiunii ca fiind generată dintr-o diversitate de triburi, unitatea ei fiind ancorată în moștenirea culturală comună, incluzând mai ales limba, legea și religia tradiționale. Un astfel de naționalism nu se bazează pe rasă și va putea adopta noi membri, dacă aceștia declară că: „poporul tău va fi poporul meu, și Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu” (Rut 1:16).
3. Religia. Statul afirmă și acordă respect existenței unui Dumnezeu al Scripturii, precum și practicilor religioase comune întregii națiuni. Acestea din urmă sunt un factor central în moștenirea națională, fiindu-le indispensabile justiției și moralei publice. Totodată, statul își afirmă o vastă toleranță față de acele perspective religioase și sociale care nu pun în pericol integritatea și bunăstarea națiunii ca întreg.
4. Puterea executivă limitată. Puterile regelui (sau ale președintelui) sunt limitate prin legile unei națiuni, legi pe care el nu le poate nici decide, nici arbitra. Puterile regelui (sau ale președintelui) sunt limitate de reprezentanți ai poporului, cărora le trebuie cerute consilierea și consimțirea, cu respect pentru lege și pentru regimul de taxare.
5. Libertățile individuale. Siguranța vieții și proprietății individuale este impusă de Dumnezeu ca bază a unei societăți totodată pacifică și prosperă, și ea trebuie protejată împotriva acțiunilor arbitrare din partea statului. Puterea națiunii de a se ghida prin adevăr și de a pune în practică politici înțelepte depinde de libertatea cuvântului și de libertatea dezbaterii. Aceste drepturi fundamentale și libertăți fundamentale sunt printre cele garantate de lege; ele nu pot fi limitate decât la capătul unor proceduri legale echitabile.

Aceste principii pot servi drept sumar al tradiției conservatoare anglo-americane, bază a restaurației constituționale englezești de la 1689, și din nou a restaurației americane, prin ratificarea Constituției americane la 1787, după doisprezece ani în derivă. Aceleași principii au continuat să delimiteze tradiția conservatoare ulterioară în Marea Britanie, America și alte națiuni, până în zilele noastre.

Putem înțelege în felul următor diferențele cruciale dintre tradiția conservatoare și liberalism: liberalismul, s-a mai spus, este doctrina politică bazată pe asumpția că rațiunea este peste tot aceeași și accesibilă, în principiu, oricăror indivizi; și că un individ nu va avea decât să țină cont de ea pentru a atinge acea formă de guvernare care e peste tot optimă, recent botezată ca democrație liberală. Acest termen pare că a fost popularizat în Europa centrală prin anii 1920, atingându-și poziția dominantă în discursul politic anglofon numai prin anii anii 1990.

Ce se înțelege prin acest termen este un tip de guvernare care împrumută anumite elemente din mai vechea tradiție conservatoare anglo-americană, mai ales acelea care limitează puterea executivă și garantează libertățile individuale (principiile 4 și 5 de mai sus). Dar democrația liberală se rupe de mai timpuriile tradiții anglo-americane prin aceea că descrie aceste principii ca derivate din axiomele liberale, deci detașabile de tradiția anglo-americană mai largă, aceea care le-a fost sursă istorică. Astfel, liberalii tind să aibă prea puține scrupule, sau deloc, când vine vorba de abandonarea fundațiilor naționale și religioase ale guvernământului anglo-american (principiile 2 și 3), văzându-le ca non-necesare, dacă nu chiar în răspăr cu rațiunea universală.

Promovându-și „democrația liberală”, liberalii au făcut ca anumite principii istoric-empirice ale constituției tradiționale anglo-americane, produse și inculcate laborios, de-a lungul secolelor (Principiul 1), să treacă drept adevăruri universale, egal accesibile oricărei ființe umane, indiferent de circumstanțele istorice sau culturale.

Aceasta înseamnă că, asemenea oricărui raționalist, liberalii se dedică aplicării unor adevăruri locale și sustenabile în anumite condiții, la situații și circumstanțe foarte diferite, în care acestea eșuează, adeseori în cel mai rău chip. Privite de conservatori, eșecurile respective – cum ar fi colapsul repetitiv al constituțiilor liberale în țări precum Mexic, Franța, Germania, Italia, Nigeria, Rusia și Iraq, alături de multe  altele – ar putea sugera că principiile respective au fost supraextinse, că ele ar trebui văzute ca adevărate numai într-un cadru condițional mai restrâns. Liberalii, în schimb, au tendința de a vedea aceleași eșecuri drept cauzate de o „proastă implementare”, ceea ce face că democrația liberală rămâne adevăr universal, neștirbit de experiență, de neatacat – orice ar fi să se întâmple.

Și astfel, ceea ce este azi desemnat ca „democrație liberală” se referă nu la constituția tradițională anglo-americană, ci la reconstrucția ei în sens raționalist, detașat de religia protestantă și de tradiția naționalismului anglo-american. Nici pe departe vreo formulă de guvernare selectată prin rezistența în timp, acest ideal liberal-democratic este nou în America la fel ca-n Marea Britanie, impunându-se pe sine ca reper relevant doar în ultimele decenii.

În tradiția lor, americanii își desemnau forma de guvernare ca guvernământ republican. Și putem vedea că, în ce ține de utilizarea termenilor în discuțiile publice, „democrație liberală” nu a devenit mai răspândit decât termenul tradițional de „guvernământ republican” decât prin anii 1960. El nu și-a obținut prezenta poziție dominantă în discursul asupra formelor de guvernare (copleșind chiar și expresia „guvernământ democratic”) decât în anii 1990.

O astfel de mutație lingvistică nu-i arbitrară; ea reflectă, totodată, o reconfigurare profundă la nivel ideatic: reconfigurarea imaginii despre însuși guvernământul dezirabil și legitim. În termeni nerafinați, poziția dominantă a termenului de „guvernământ republican” îi corespundea unei perioade în care tradiția conservatoare anglo-americană rămăsese, până la un punct, intactă, putând astfel să țină piept unei penetrări prea adânci a axiomelor liberale în viața publică.

Ce însemna un „guvernământ republican” în concepția americană tradițională? Guvernământul republican în America era, printre altele, unul capabil să vadă în sine oglindirea și solidificarea valorilor unui „popor creștin” (ca să utilizez o faimoasă frază a Curții Supreme, reafirmată continuu de-a lungul anilor 1930). De altfel, în 1942 președintele Roosevelt încă se mai referea la Statele Unite ca la acea națiune care „aderă la vechile idealuri ale creștinității”.

Dar pe la 1948 dăm, prima dată în istorie, de o Curte Supremă a SUA care interzice educația religioasă voluntară în acele școli publice care oferă simultan cursuri protestante, catolice și iudaice. Aici, judecătorul constituțional Hugo Black se exprima cum că:

Un stat care aplică consistent Primul și al Patrulea Amendament nu va putea utiliza sistemul de educație publică pentru a asista vreuna dintre credințele sau sectele religioase în ceea ce ține de răspândirea doctrinelor și idealurilor religioase de către acestea.

Privind în urmă, avem a constata că decizia nu a fost una izolată. Mai degrabă, ea ne-a furnizat un indiciu timpuriu al turnurii care va anula vechea concepție republicană asupra Statelor Unite, instaurând printre elitele acestora concepția alternativă a „democrației liberale” – o formă de regim care nu recunoaște decât principiile liberale drept bază a legitimității statale, care își abandonează grija pentru – și validarea prin – acele principii religioase, naționale și empiric-istorice care, secole de-a rândul, deținuseră un loc atât de proeminent în tradiția constituțională anglo-americană.

Pretenția că regimurile liberal-democratice de acest gen vor putea fi menținute pe termen lung fără principiile conservatoare date la o parte este o ipoteză în curs de testare, astăzi, pentru prima dată în istorie. Cei care cred că experimentul nu are cum să nu se sfârșească bine își extrag concluzia nu din probe istorice sau empirice, căci nu le avem. Nu: siguranța le parvine din sistemul închis, lockean-raționalist, care-i ține prizonieri, care-i împiedică să mai anticipeze oricare dintre rezultatele la fel de evident posibile care ne stau în fața ochilor.

Există, iată, în mai-recenta tradiție occidentală, cel puțin o alternativă bine structurată în raport cu liberalismul, și nu este nici marxistă, nici fascistă. Ea este tradiția conservatoare anglo-americană. Nu că ar fi în intenția mea să acord susținere pentru orice aspect malign care a putut fi tolerat de vechiul republicanism în statele Unite – abuzul instituționalizat contra afro-americanilor fiind cel mai evident aspect dintre cele care ar fi fost mai bine să nu fi existat deloc.

Însă eu cred că putem gândi lumea în acei termeni pe care astăzi îi putem denumi ai democrației conservatoare. Un asemenea model politic ar putea respinge axiomele liberal-raționaliste, și ar fi în schimb preocupat să mențină echilibrul între principiile guvernării limitate și liberățile individuale, pe de o parte, și, pe de altă parte, principiile religiei, ale naționalismului, ale empirismului istoric, cele care au întreținut, secole de-a rândul, guvernarea prin libertate în Marea Britanie și America.

O asemenea democrație conservatoare ar fi caracterizată de următoarele viziuni:

1. Religie publică. Liberalismul sugerează că rațiunea universală este o bază necesară și suficientă pentru guvernarea justă și morală. Acest fapt înseamnă că tradiția religioasă și națională, în timpuri mai vechi bază a concepției publice despre justiție și drepturi, va putea fi înlocuită, în discursul public, de către însăși rațiunea universală. O viziune conservator-democratică afirmă că nimic din aceasta nu-i adevărat. Conservatorii înțeleg rațiunea umană ca producând o abundență necontenită de puncte de vedere asupra justiției și moralității – fapt vizibil și astăzi, în descoperirea de noi și noi drepturi umane. Conservatorii susțin că singura bază stabilă pentru independența națională, ca și pentru justiție și moralitate publică, este o puternică tradiție biblică în guvernare și în viața publică. Doctrina liberală, cerând „un zid al separării între stat și biserică” la orice nivel al guvernării, este, cum s-a mai zis, un produs al erei postbelice, și nu vreo caracteristică inerentă a tradiției politice americane.
2. Legi. Liberalii consideră legile unei națiuni ca fiind produsul tensiunilor dintre dreptul pozitiv și postulatele rațiunii universale, așa cum sunt exprimate în tribunale (în cazul sistemelor de drept pozitiv, în adunările legiuitoare – n.n.). Conservatorii resping presupusa raționalitate universală a judecătorilor (a legiuitorilor, în cazul sistemelor de drept pozitiv – n.n.), de multe ori doar un asentiment al modelor trecătoare. Dar conservatorii se opun în aceeași măsură stimei exagerate față de documentul scris, izolat de context; adică acelei stime care conduce, de exemplu, la mitologia liberală despre America „națiune a crezului” (sau „a postulatelor”), definită strict de anumite abstracțiuni ale Declarației de Independență sau ale Discursului prezidențial de la Gettysburg. Oricât de importante ar fi aceste documente, ele nu se pot substitui tradiției politice anglo-americane în întregul ei – tradiție ancorată în Scriptură și în jurisprudența engleză, numai ea putând desena imaginea completă a moștenirii legale engleze și americane.
3. Educație. Liberalii au credința că școlile au ca scop să-i învețe pe elevi a percepe libertatea, egalitatea și consensul ca fiind scopuri universale ale ordinii politice, și a vedea documentele fondatoare americane ca produse ale raționamentului liber, în susținerea acestor scopuri. Conservatorii consideră educația (atât pentru studenții credincioși, cât și pentru colegii lor necredincioși) ca trebuind să fie axată pe dezvoltarea istorică și avantajele tradițiilor constituțională și religioasă anglo-americane, înrădăcinate în Biblie, precum și pe modalitatea prin care această tradiție a născut o familie de națiuni cu trăsături unice, care apoi a influențat întreaga omenire. Educația va trebui să includă ceea se numește, la Burke, înțelegerea bunei guvernări ca „bună pentru a uni libertățile privată și publică prin forță publică, prin ordine, prin pace, prin dreptate și, mai presus de orice, prin instituțiile formate anume pentru a da permanență și stabilitate peste secole.”
4. Economie. Liberalii privesc economia de piață universală, operând fără respect pentru frontiere, ca pe un dictat al rațiunii universale, egal aplicabil tuturor națiunilor. Prin urmare, ei nu recunosc alte scopuri economice legitime cu excepția unei „egalități de șanse” pentru toate națiunile participante, într-un cadru cu reguli universale, raționale. Conservatorii văd economia de piață și libera inițiativă ca fiind indispensabile pentru obținerea progresului economic și afluenței unei națiuni. Totodată, ei recunosc efectele corozive ale pieței asupra acelor instituții tradiționale care se constituie din loialități mutuale – familia, națiunea, tradiția religioasă. În plus, conservatorii văd constituțiile economice ca fiind inevitabil variate de la o țară la alta și reflectând experiențele istorice și inovațiile particulare pe care fiecare dintre națiuni le va fi generat prin competiție, în efortul de a obține avantaje pentru populația pe care o cuprinde.
5. Imigrație. Liberalii au credința că, de vreme ce principiile liberale le sunt accesibile tuturor, nu avem a ne teme de imigrația masivă din țări cu tradiții naționale și religioase fundamental diferite de ale noastre. Conservatorii văd imigrația masivă ca fiind una de succes numai acolo unde imigranții înșiși sunt puternic motivați să se integreze, și ajutați să absoarbă tradițiile naționale din țara-gazdă. Când aceste condiții nu sunt îndeplinite, se vor obține și se vor croniciza raporturile de tensiune și violență între culturi.
6. Imperiu liberal. Fiindcă liberalismul este văzut ca un precept al rațiunii universale, liberalii ajung a susține că orice țară care nu-i deja guvernată în formula democrației liberale trebuie convinsă, și uneori chiar obligată, să adopte acest tip de guvernare. Conservatorii, de partea lor, constată că societăți distincte sunt ținute la un loc și pacificate prin mijloace distincte, că aplicarea universală a doctrinelor liberale antrenează adeseori colapsul și haosul, producând mai mult rău decât bine.
7. Organisme internaționale. În același fel, liberalii au credința că, de vreme ce principiile liberale sunt universale, transferul de puteri executive către organismele internaționale nu ar avea de ce să producă mult rău. Conservatorii, pe de altă parte, susțin că asemenea organizații internaționale nu poartă în ele nicio tradiție solidă a guvernării, nicio loialitate către vreo populație dintr-o națiune sau alta, care să le mai poată ține în frâu teoretizările fără noimă pe tema drepturilor universale. Prin urmare, ei consideră că asemenea organisme conduc inevitabil către arbitrar și despotic.

Schițând aceste principii ale democrației conservatoare, nu am propus să fie operată vreo schimbare în vreunul din documentele constituționale scrise. Aceasta pentru că, în fapt, nici Constituția SUA, nici vreunul din documentele constituționale principale ale Marii Britanii nu acordă susținere explicită doctrinelor liberale, ceea ce ne impune constatarea că nu în aceste documente se găsește sursa tulburărilor prin care trec azi națiunile respective.

Problema adevărată este că elitele americane și britanice, la fel ca și cele europene, sunt atașate dogmatic de axiomele raționalist-liberale ca bază unică a guvernării, și că ele s-au pus pe reconstruit viața publică în lumina acestor credințe – indiferente la conținutul real al moștenirii constituționale anglo-americane.

De exemplu, nimic în Constituția americană nu interzice predarea Bibliei în școli. Chiar și sub edificiul legal al prezentului liberal, nu este ilegal să predai Biblia în școlile publice americane. Curtea Supremă pare să fi permis predarea Bibliei în cursurile de istorie, literatură sau filosofie; și totuși, majoritatea școlilor publice nu oferă niciun curs de acest gen. Problema aici e una prea puțin legată de lege așa cum este ea scrisă, și mai mult de asumpțiile unei culturi iluministe care se dovedește ostilă educației biblice și care nu vrea ca această educație să aibă loc în școli. De altfel, aceeași cultură este responsabilă pentru aceea că și universitățile evită, cel mai adesea, să predea cursuri biblice cu vreo substanță filosofică sau teologică, deși nu există vreun impediment legal pentru ca asemenea cursuri să fie predate sau chiar impuse.

La fel, Curtea Supremă a Statelor Unite și-a permis, începând cu anul 1992, să ia decizii în baza a ceea ce tot ea numește „dreptul de a-ți defini propria concepție asupra existenței, a scopului, a universului” (pronunția judecătorilor constituționali Kennedy, Souter și O’Connor în cazul Planned Parenthood v. Casey). Pe aceste baze, Curtea preia din Declarația de Independență afirmația lui Jefferson cum că există un drept universal la „viață, libertate și căutarea fericirii”, impunându-o ca standard absolut după care pot fi evaluate toate chestiunile ce privesc o societate întreagă. Din nou aici, nu Constituția este problema, după cum nu este obligatoriu să fie nici prezența în Declarația de Independență a unor frazeologii de acest tip, iluminist-raționaliste. Problema de fond esta aceea că mulți judecători, interpretând lumea din cătușele pe care li le impune sistemul axiomatic liberal, nu mai au competența de a cântări pe cât se cuvine realitatea empirică a națiunii americane, cu ale sale atașamente istorice față de Biblie, față de religia creștină, și față de jurisprudență ca sursă a dreptului englez și american.

Poate că democrația ar fi consolidată dacă documentele constituționale scrise de la baza ei ar fi compuse în scopul de a proteja particularismul și tradițiile unei națiuni. Dar, cum se poate vedea din aceste exemple, nu documentele scrise sunt cu precădere cele care fac o democrație să fie conservatoare.

Trauma celui de-al doilea război mondial a convins America, Marea Britanie, precum și alte națiuni să adopte un sistem închis de principii iluminist-raționaliste – liberalismul – ca fundament unic pentru viața publică și obligațiile morale. Treptat, tradițiile politice ale acestor națiuni au fost redenumite „democrație liberală”, indicând că de acum încolo doar principiile iluminist-raționaliste vor fi legitimate ca bază a discursului politic.

Doar că principiile liberale nu ne pun la dispoziție niciun fel de resurse pentru menținerea unor instituții precum statul național, familia, sau religiile creștină și iudaică. După ce a dat la o parte din instituții mai vechea perspectivă biblică asupra lumii, aceeași perspectivă care le dăduse acestora viață, liberalismul le-a afectat masiv și negativ pe toate, în cursul a câtorva generații. Realitatea politică din prezent, cu ale sale state naționale în dezintegrare, familii în ruină, tradiții religioase eviscerate, este consecința directă a îmbrățișării dogmei liberale drept corespondent aproximativ al unui crez în mântuirea universală, pentru o mare parte din Occident. La acest moment, liberalismul este larg acceptat ca substitut al tradiției, înțelepciunii și cunoașterii empirice – un alt mod de a spune că a înlocuit însăși gândirea competentă.

Mulți pot acum să vadă că națiunile occidentale se avântă înspre o prăpastie. V-am schițat mai sus imaginea a ce ar însemna să ne retragem din acest avânt. Susțin că nu este nevoie să revizuim în vreun mod revoluționar marile documente constituționale ale tradiției politice anglo-americane. Dar axioma liberală va trebui totuși înlăturată: trebuie să încetăm a mai crede că ea ar fi sursa instituțiilor noastre politice. Trebuie să nu le-o mai predăm ca dogmă copiilor noștri. Și trebuie să revedem tradiții mai vechi ale gândirii politice anglo-americane, pe care să le putem încă recupera ca model politic, model căruia îi putem zice democrația conservatoare.

Traducere după Yoram Hazony – Conservative Democracy, text apărut pe site-ul First Things

Yoram Hazony este un filosof israelian, specialist în Biblie și în politologie, președinte al Institutului Herzl din Ierusalim, autorul cărții „Virtuțile naționalismului” – aleasă a fi Cartea conservatoare a anului, pe 2019.